Cum, „care ţigani?” Ţiganii din Bulgaria!

Tot citesc pe presseurope diverse păreri despre „problema ţigănească” din estul Europei. Oamenii îşi dau cu presupusul, care mai de care, fie că sunt cehi, bulgari, unguri, români sau polonezi (văd că ruşii tac). În general, opiniile converg: integrarea socială a ţiganilor a eşuat catastrofal, e nevoie de altă abordare (citesc printre rânduri: „de măsuri mai energice”). Bun, întrebarea e: ce măsuri?

Să vedem un pic contextul: în Bulgaria centrală au izbucnit violenţele, după ce un ţigan a omorât un etnic bulgar. Scenariu clasic, veţi spune: ce, la noi nu s-a întamplat la fel, de nu ştiu câte ori? Sau în Ungaria, după asasinarea lui Marian Cozma? Ba da, răspund, dar acum se discută (în sfârşit!) deschis despre ţigani şi despre problema pe care ei o reprezintă. Ca să nu vorbim discuţii, să definim problema (dacă om putea).

Ţiganii trăiesc în afara societăţii organizate într-un stat. La fel ca şi sedefiştii, preferă să paraziteze organismul social, nu să facă parte din el. Ei trăiesc într-o societate paralelă cu a cetăţenilor statului (orice stat), o societate organizată diferit, care oferă membrilor ei o viaţă diferită („coconul protector”, cum scrie un jurnalist ceh). Setul de valori este atât de diferit, încât comunicarea între cele două lumi este posibilă într-un singur sens: dinspre ţigani către cetăţeni. Dacă ei vor să comunice (la nivel fundamental) cu noi, o pot face, dar dacă noi vrem să comunicăm cu ei, nu putem: nu poţi discuta cu cineva care refuză să discute cu tine. 

Cetăţenii statelor constituite doresc ca ţiganii să-şi abandoneze organizarea socială proprie şi s-o adopte pe cea a lor, a cetăţenilor. Ţiganii doresc să şi-o păstreze. Conflictul este inevitabil: modul de viaţă ţigănesc presupune parazitarea cuiva, altfel este inoperant. La fel ca sedefiştii, ţiganii prosperă din gunoiul societăţii, dar, spre deosebire de ei, dacă „gunoiul” nu le este oferit, şi-l iau singuri, prin mijloace violente (oricine a fost bătut la şcoală, în pauză, de către un ţigan care voia să-i fure sandvişul, ştie despre ce vorbesc). Din acest motiv, societatea va tolera sedefiştii pe termen nedefinit, dar nu şi pe ţigani. Bun, dacă va înceta să-i tolereze, ce va face societatea asta, mânca-o-ar tata pe ea de societate?!

Din câte s-au încercat până acum, nimic n-a mers. Ţiganii refuză să coopereze. Atunci? Trec peste soluţiile extremiste, oricum inaplicable (şi chiar dacă s-ar aplica, ar rezolva problema ţigănească? I-ar convinge pe ţigani să-şi abandoneze modul de viaţă? Hitler, Antonescu, Josef Tiso au încercat exact asta, şi ce ispravă au făcut? Zero barat!) şi dau cuvântul unui sociolog ungur, care a zis-o bine: „Pe termen scurt, nu există soluţie. Aceşti oameni sunt la a patra generaţie fără şcoală, nu au nici o şansă. Pe termen lung, poate că soluţia internatelor se va dovedi funcţională: copiii ţigani ar primi o educaţie şcolară completă în regim de internat, iar după studii îşi vor putea găsi un loc de muncă decent. Să nu uităm că însăşi prima doamnă a Americii a urmat un astfel de internat în copilărie, deci soluţia a fost testată, nu este o aventură”.

Îi dau dreptate. Nu este suficient ca un ţigan să aibă o hârtie pe post de diplomă şcolară, e nevoie de a deprinde cutumele sociale în vigoare. Nouă ni se par de la sine înţelese, dar lor nu. Exemplu: ştiţi ce-i ăla „spaţiu de intimitate”, nu? Acel „cam un metru” pe care îl menţii între tine şi interlocutor, indiferent de context (dacă îţi este încălcat, te simţi agresat şi reacţionezi în consecinţă). Ei bine, ţiganii nu au conceptul, la ei nu se învaţă asta în familie (cine a stat de vorbă cu ţigăncile ştie chestia asta). Sau soluţia „scuzelor” pentru a pune capăt unui conflict (verbal, să zicem): la ei nu se învaţă aşa ceva, nu au inclusă noţiunea asta în codul lor comportamental.

Şi atunci, mă întrebaţi, cum se soluţioneză conflictele (inerente oricărei societăţi) la ţigani? Sincer, nu ştiu. Impresia mea e că se bat până se omoară, dar cred că mă înşel: dacă era aşa, de mult nu mai era vreun ţigan pe lume!