Dar s-o iau cu-nceputul: fără să am nicio idee despre identitatea lui Liviu Giosan, i-am citit un articol și am reținut nou-creatul substantiv colectiv „leneșime”, opera domniei-sale (respect!). Adică românii sunt săraci nu numai pentru că-s proști, hoți, murdari și bețivi, dar și pentru că sunt – atenție! – leneși. Adică nu vor să se ducă la serviciu. Mă recunosc perfect, dar dați-mi și mie dreptul la cuvânt, domnu’ Giosan!
Pentru c-am ales să muncesc în acord, nu mă duc la serviciu, pentru că n-am serviciu. Am lucrări. Dacă aș avea serviciu, aș fi plătit la lună: fac, nu fac, la zi-ntâi îmi intră banii-n cont, pentru c-am fost, nu-i așa, la serviciu. Când muncesc în acord, sunt plătit la bucată: asta costă atât, am făcut lucrarea, îmi iau banii, am plecat. Unde am plecat? Păi, la Deva am plecat, că de-acolo restul echipei s-a despărțit de mine, ei spre Cluj, cu mașina firmei, eu spre gara din Deva, de unde mi-am cumpărat bilet de București și-am lăsat sacul la biroul de bagaje (foarte modern), iar pe urmă n-am mai avut nimic de făcut. Și ce să faci în Deva când n-ai nimic de făcut? Păi, sau te duci la Cetate, sau te duci la ștrand; dacă-i vremea bună, le poți face pe-amândouă.
Pentru c-am ales să muncesc în acord, nu mă duc la serviciu, pentru că n-am serviciu. Am lucrări. Dacă aș avea serviciu, aș fi plătit la lună: fac, nu fac, la zi-ntâi îmi intră banii-n cont, pentru c-am fost, nu-i așa, la serviciu. Când muncesc în acord, sunt plătit la bucată: asta costă atât, am făcut lucrarea, îmi iau banii, am plecat. Unde am plecat? Păi, la Deva am plecat, că de-acolo restul echipei s-a despărțit de mine, ei spre Cluj, cu mașina firmei, eu spre gara din Deva, de unde mi-am cumpărat bilet de București și-am lăsat sacul la biroul de bagaje (foarte modern), iar pe urmă n-am mai avut nimic de făcut. Și ce să faci în Deva când n-ai nimic de făcut? Păi, sau te duci la Cetate, sau te duci la ștrand; dacă-i vremea bună, le poți face pe-amândouă.
În ceea ce mă privește, vremea era încă bună, dar n-am știut unde-i ștrandul, așa că m-am mulțumit cu Cetatea și c-o vizită prin cimitir, cum fac de fiecare dată când ajung în orașul ăsta (am eu o chestie cu cimitirele). Acolo m-am întâlnit c-un turn extraordinar, spectral, plin de cuiburi de ciori (de povestit și ăsta cândva), c-o seamă de babe profund nespălate pe picioare și cu Kelly Ian Edward, a cărui poveste e atât de utilă, încât îmi vine s-o păstrez doar pentru mine: pentru că și el a ales să muncească în acord, Ian macaragiul a umblat prin toată Europa după lucrări, câștigând bani buni și destupându-se mereu la minte, c-așa e când nu-ți duci viața în același birou nenorocit, zi de zi, zi de zi, zi de zi. Ceasul rău nu l-a ajuns nici în Franța, nici în Italia, nici în Germania, nici în Letonia, ci tocmai în Deva: accident de muncă pe șantier, alții au scăpat, el nu.
Era 29 septembrie, ziua lui de naștere, așa că m-am dus la terasa Reno și am cerut două beri. Una pentru mine și una pentru Ian macaragiul, colegul meu necunoscut. Am băut amândoi.
articol publicat în numărul 48/2016 al revistei Cațavencii
