Iată un comentariul anonim care a fost postat pe Berile de
Aur, ca reacție a cuiva după ce a citit articolul ”322 de vorbe memorabile ale
lui Petre Țuțea”, publicat în ianuarie 2010 (lent mai citesc unii oameni!):
”Nu îmi dau seama nici în momentul actual cum poți sa
critici un filozof precum Petre Tutea.A fost printre putinii filozofi care a
combinat religia cu rațiunea.Din punctul meu de vedere își merita statutul de
filozof chiar și în zilele noastre,când orice persoana își permite sa facă
cercetări asupra oricărui domeniu.”
Ca să nu lungim vorba, iată ce cred că ar trebui să știe
autorul acestui comentariu:
Este jenant să nu te semnezi, să te pitești sub mantia
anonimatului, ca un țânc sub fustele maică-sii. Este, desigur, opțiunea ta
personală, dar nu îți face cinste. Dacă nu vrei să se afle cine ești, măcar
inventeză-ți un pseudonim. E mai demn.
Când scrii în limba română, după ce pui ”.”, lași un spațiu
liber din tastatură, un blank. La fel și după virgulă. Astea sunt reguli
ortografice simple, oricine le poate respecta, dacă și-a finalizat cu succes
studiile gimnaziale. Mai complicat este să scrii unitar în privința
diacriticelor, adică fie să le pui peste tot, fie nicăieri. E ceva mai
complicat, dar se poate învăța, nu-i un capăt de țară.
În privința lui Petre Țutea, informațiile pe baza cărora
mi-am format părerea provin din patru surse. Iată-le: (1) povestirile unor
colegi mai maturi din redacție, ca Florin Iaru sau Cristian Teodorescu, oameni
care l-au cunoscut pe Țuțea și l-au auzit vorbind și polemizând; (2) articolele
scrise de Andrei Pleșu, în care evoca figura lui Petre Țuțea (cel mai cunoscut
dintre aceste articole a fost publicat în cartea ”Față către față. Întâlniri și
portrete”, ISBN 978-973-503170-1, și poartă titlul ”Petre Țuțea – un țăran
imperial”); (3) volumul ”Jurnal cu Petre Țuțea”, scris de Radu Preda și apărut
în 1992 la Humanitas, cu ISBN 973-28-0371-1; (4) volumul ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, ediția a IV-a, apărut în 2009 la Humanitas, cu
ISBN 978-973-50-2555-7 și o prefață a lui Gabriel Liiceanu.
Pe baza acestor surse, am înțeles următoarele: (1) Petre
Țuțea nu a publicat niciodată o carte; (2) a publicat o serie de articole cu
caracter politic în ziarul ”Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, în perioada
interbelică; (3) a scris un manuscris intitulat ”Tratat de antropologie
creștină”, manuscris confiscat de Securitate și restituit autorului după
Revoluție, dar rămas nepublicat în timpul vieții lui și apărut abia în 1992, la
editura Timpul, sub titlul ”Omul. Tratat de antropologie creștină”; (4) după
moartea lui, câteva edituri (Fundația Anastasia, Viitorul Românesc, Timpul,
Icar, Humanitas, Elion) au publicat circa 10 volume de opere postume, apărute
sub ”îngrijire editorială”. Pentru cine știe cum se lucrează într-o editură, e
limpede că aceste opere postume sunt falsuri, construite pe baza unor însemnări
disparate, găsite printre hârtiile lui Petre Țuțea și ”completate” de negrii
din editură (am fost și eu, cândva, un astfel de negru, și încă mai sunt,
într-un fel. Știu cum se face); (5) dintre aceste cărți, dintre toate aceste
cărți, singura care a avut succes pe piață a fost ”322 de vorbe memorabile ale
lui Petre Țuțea”, însăilare extrem de facilă, despre care cei care l-au
cunoscut pe Țuțea spun că el, personal, nu s-ar fi recunoscut în această carte.
Totuși, pe baza lecturii ei en masse
a luat naștere în România ”legenda Țuțea”; cel mai probabil că Petre Țuțea,
departe de a fi vreun geniu (dar nici un prost ca admiratorii lui!), a fost un
simplu om ”aflat sub vremi”, după vorba cronicarului. A suferit prea mult și a
avut parte de recunoaștere mult prea târziu, plus că, din păcate, cu totul
altfel decât și-ar fi dorit el.
Concluzie unu: Petre Țuțea nu a lăsat în urma lui o operă
filozofică scrisă, indiferent de valoarea ei, ca Noica, de pildă. Atunci, pe ce
bază să-l respect ca filozof?!
Doi: poate că geniul lui Țuțea consta în oralitate și nu în
scris, așa c-ar trebui să-l respect ca ”filozof oral”. N-ar fi nici primul și
nici ultimul, în fond, Socrate, Buddha, Isus, Mahomed sau Nae Ionescu au fost
maeștri ai oralității, nu ai textului scris. Atunci, pe baza a ceea ce el a
spus, iar alții au notat, ar trebui să existe un text scris, plin de atâta înțelepciune
încât să mă convingă de geniul filozofului oral Petre Țuțea. Textul există,
poartă titlul ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” și nu m-a convins. Mai
exact, m-a convins de exact contrariul. Mintea lui nu reușise să asimileze
aproape nimic din ce se întâmplase în lume după 1940... aș zice chiar că
regresase spre un fel de teribilism infantil, în care poate nici el nu credea,
dar în care ”cădea” doar ca să-și epateze interlocutorul. Citez: ”Eu aveam
niște planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei și a Ucrainei, într-o
fază istorică, și mai târziu vom mai vedea...” (pagina 93). Edificator.
Trei: poate că geniul lui Țuțea consta în religiozitatea
lui, pe care eu n-am cum s-o înțeleg, fiind ateu, și nici n-am dreptul s-o
judec, din același motiv. Citez din comentariul anonim: ” Petre Tutea [...] A
fost printre putinii filozofi care a combinat religia cu rațiunea”. OK, admit
că, din punct de vedere religios, nu dispun de nici un instrument intelectual
care să-mi permită să-l ”citesc” pe Țuțea. Dar îl pot ”citi” pe comentatorul
anonim. Dacă el crede că vreun filozof a ”combinat” vreodată religia cu
rațiunea, să fie sănătos. Iar când mai crede și că acel ”filozof” a fost Petre
Țuțea... ce să mai spun?
Patru: citez din nou din anonim, pentru că aici este esența
problemei și motivul îndârjirii mele împotriva lui Țuțea: ”își merita statutul
de filozof chiar și în zilele noastre,când orice persoana își permite sa facă
cercetări asupra oricărui domeniu.”. Extrem de bine spus. Exact asta făcea Țuțea
când își secreta vorbele memorabile! Își dădea cu părerea, sau mai exact, își
permitea ”să facă cercetări asupra oricărui domeniu”. Din acest punct de
vedere, era românul standard, arhetipal: habar n-avea, dar vorbea și dădea
sentințe. El făcuse studii (excelente, admit) de Drept Administrativ, în anii ’20
– ’30 (adică acum aproape un secol!), dar își permitea să aibă păreri tranșante
și obraznice despre savanții laureați cu premiul Nobel pentru fizică, chimie, medicină!
Dennis Gabor inventase holografia înainte de 1970, Frank Libby a dat lumii
datarea cu carbon 14 înainte de 1960, Watson și Crick descoperiseră genomul înainte
de 1955, iar Țuțea vorbea în 1990 tot despre baba lui nespălată pe picioare. Nu
mă credeți? Citez: ”O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii
Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om,
iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta așa moare, dihor.”
(pagina 20).
Cinci: nu numai admiratorii lui Petre Țuțea sunt de vină
pentru statuia de mămăligă în care l-au transformat după moarte. El însuși a
fost de vină pentru faptul de-a fi încremenit în părerile anilor 1930, fără să
se intereseze de ce s-a întâmplat ulterior pe lume, și de a-și fi exprimat
părerile cu atâta grobianism. Poate că în asta și constă misterul popularității
lui postume. Vorbea în 1990 ca un ”om de televiziune” de azi.
Ar fi fost, poate, un excelent antenist!
