Se afișează postările cu eticheta alegeri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta alegeri. Afișați toate postările

duminică, 6 mai 2012

Socialism


Azi, Antonis Samaras versus Evangelos Venizelos. Boris Tadici versus Tomislav Nikolici. Nicholas Sarkozy versus Francois Hollande. Dreapta versus stânga. Pe cine pariem, asta-i întrebarea!

Din punctul meu de vedere, problema nici nu se pune, atâta timp cât ”stânga” europeană înseamnă ”socialism”, iar eu m-am născut și am crescut într-o colonie penitenciară care se numea ”Republica Socialistă România”. Socialismul ăsta, trăit pe pielea mea, era în plus și ”multilateral dezvoltat” - m-am lămurit, mulțumesc! Tot ceea ce îmi doresc e să am parte, cât s-o putea, și de capitalismul multilateral dezvoltat, că pe ăsta ”slab dezvoltat” îl tot experimentez din '89 încoace – și cu ăsta m-am lămurit, mulțumesc! Bun, deci punctul meu de vedere e clar: sus dreapta, sus capitalismul, sus democrația! Jos stânga, jos socialismul, jos autocrația!

Bun, politică am făcut, acum să trecem la treabă: la fel ca mine au trăit zeci de milioane de europeni, care acum sunt adepți convinși ai politicilor de stânga. Cum se explică?

Prima explicație (și cea mai comodă) este interesul imediat, sau dorința de a profita pe termen scurt. Adică redistribuirea resurselor. Dacă eu n-am decât o chiflă, iar tu ai 15 chifle, ”soluția” e ca tu să-mi cedezi mie 5 chifle, că doar n-oi muri dintr-atâta lucru: oricum îți mai rămân 10. Asta se cheamă, simplificat, socialism. În fața promisiunii de a primi ceva, imediat, foarte mulți se gândesc ”WTF, de ce alții să profite de împărțeală și eu nu?!”. E o gândire simplă, ușor de înțeles și nu foarte interesantă.

A doua explicație e la fel de simplă și încă mai neinteresantă: eu sunt ăla care împarte chiflele. Evident că-mi convine să existe o ”împărțeală”, nu să nu existe, pe principiul ”Cine-mparte, parte-și face”. Principiul oricărui guvern socialist (și cu atât mai mult al unuia comunist, care tranșează problema de la rădăcină: ia toate chiflele). Banal.

A treia explicație, adică lipsa ei, e cu adevărat cea provocatoare: socialismul din convingere. Adică eu am 15 chifle și vreau să le împart, dar cu condiția ca toți cei care au chifle, multe sau puține, să facă la fel, ca să nu cad eu de prost (asta e diferența între un filantrop și un socialist: primul n-are o problemă în a cădea de prost, al doilea are). De ce?

Aici vin eu cu o ipoteză extrem de gicsoniană: nevoia de restart. Despre ce este vorba?

Cu foarte puține excepții (cam 5% din totalul omenirii, estimez), nimeni nu se simte bine în pielea lui. Nici eu, ca să fie clar! Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi vrea ceva, simte nevoia de o schimbare. Tu vrei concediu. Altul vrea mărire de salariu. Al treilea vrea alt job (șomerul vrea un job, oricare!). Flămândul vrea mâncare, săracul vrea bani, adolescentul vrea sex, datornicul vrea bailout (ce-o mai fi și aia!), Dănel vrea una după ceafă. Et caetera. Esențial e că toți vrem schimbare. Dar schimbarea, dacă e doar personală, e riscantă: dacă eu schimb ceva, iar alții nu, și schimbarea se dovedește greșită – asta înseamnă că numai eu am picat mesa, alții stau și râd de mine și cu curul! Cum anulez acest risc, dar obțin totuși schimbarea, restartul? Prin generalizare. Atunci când dai un restart social, cum doresc socialiștii, ești acoperit din punct de vedere al riscului: dacă treaba iese urât, o pățesc toți, nu numai eu. Dacă iese bine, ies și eu bine, iar în plus am și imensul avantaj psihologic de a putea rosti vorbele magice: ”Vedeți? Păi nu v-am spus eu? E, cine-a avut dreptate?”.

”Și, ce”, parcă îi aud pe socialiști replicând, ”atunci să nu schimbăm nimic, niciodată? Asta vrei? Să încremenim toți for good and for ever, doar pentru că ți-e ție frică de schimbare, ca tuturor retrograzilor și fasciștilor? Ha?”. Nu, stângiști dumneavoastră, nu asta vreau. Când aveți voi chef de schimbare, schimbați! Dar nu pe banii mei. Nu vreau restart social. Nu doresc să fiu egalul vostru – dacă vreți egalitate, fiți egali între voi. Dați-vă restarturi personale, dacă țineți neapărat: fumați ceva, îmbătați-vă, plecați într-o călătorie, dați-vă demisia, oferiți-vă voluntari pentru vreo cauză, tăiați-vă cu lama, dați muzica mai tare, huiduiți la meci – orice doriți.

Și eu îmi dau restarturi, și chiar foarte des. Dar nu implic pe nimeni cu de-a sila: vrei să te gicsonizezi alături de mine? Bun, perfect, unge-ți bocancii și hai. Nu vrei? Și mai bine: du-te la miting.

luni, 2 iunie 2008

“Ejti prost!”


Am fost si eu la vot ieri, ca omul. Aventura asta de patru minute mi-a adus un mare castig: toti, absolut toti cei care ma cunosc, in frunte cu propriul meu tata, mi-au spus “Ejti prost!”. Intocmai ca in titlu. Scarpinandu-ma reflexiv in nas, m-am intrebat de ce. Si inca ma intreb. De ce e perceputa chestia asta, exprimarea votului, ca semn indubitabil de prostie galopanta? Ce naiba e asa rau in a vota?

Nu mi-a ajuns, asa ca am inceput sa intreb in dreapta si-n stanga, pe cunoscuti si pe amici (pe dusmani nu i-am intrebat, pentru ca nu am dusmani. Sunt prea neinsemnat pentru asta!), si am primit cateva raspunsuri, iata-le: “Cum sa votez, ma? Ce, sunt pensionar?!”; “Du-te ma in traznet! Ce, n-am alta treaba?” (amicul care a zis asta s-a jeluit toata duminica cum ca “se plictiseste”!); “N-am buletin de Bucuresti, ma!”; “Nu ma pricep la politica, n-am urmarit campania, n-are rost sa ma bag aiurea in seama”; “Nu ma duc, ma, ce, ma vezi mai prost, am ciunga-n par, sau cum?”; “Pe mine nu ma prostesc astia, ma, ce cred ei, ca s-a-ntalnit hotu’ cu prostu’?!”. Bref, afara de explicatiile obiective, opinia majoritara asociaza votarea cu prostia.

Tot nu stiu de ce, dar am sa incerc o explicatie. Nu sunt deloc sigur pe mine, pot fi total in eroare, dar incercarea moarte n-are: a vota inseamna a fi manipulabil. Ma duc la vot, sunt deci un naiv care crede in Alba ca Zapada, un copil inocent care ia de bun ce vede la televizor, o minte goala in care vorbele politicienilor intra fara probleme, fara nici un firewall care s-o apere de virusi si spamuri. Pe scurt, votez = pun botu’.

Habar n-am cum s-a ajuns aici, dar mi se pare ca-i de rau. Mecanismul democratic nu poate functiona fara alegeri, iar alegerile nu le poate exercita altcineva: cetatenii trebuie sa isi exercite drepturile, dar cand “drepturile” astea sunt percepute ca “prosteala”, e jale. Se poate guverna un popor de cetateni, dar nu un popor de jmecheri. Tiganii, de exemplu, sunt un popor neguvernabil, pentru ca privesc legile convietuirii sociale drept niste glume proaste, iar pe ei insisi ca foarte destepti, pentru ca le incalca. Poate c-or fi destepti (desi ma indoiesc), dar nu au reusit niciodata sa-si faca un stat propriu. Ma rog, nici nu s-au deranjat vreodata sa incerce...

Poate ca exista o explicatie a dispretului generalizat pentru alegeri, dar n-o stiu eu. Ca doar in toata lumea democratica e la fel, vin la vot cam un sfert sau o treime dintre alegatori, restul sunt “jmecheri”. Poate ca daca ar trebui sa platesti ca sa votezi?! Asa, gratis, nu pare sa fie deloc atractiv, sau mai exact e fix pe dos!

Sau poate ca si democratia evolueaza, asa cum totul pe lume e intr-o schimbare permanenta (inclusiv religiile, apropo). Poate ca se vor strange tot mai mult legaturile intre fotbal si politica, iar sefii de partide vor fi si si sefi de cluburi; atunci, exercitarea votului ar fi un semn de loialitate fata de echipa, iar ne-exercitarea lui ar fi o tradare. Parca-i vad pe copywriterii viitorului scriind slogane electorale: “Sarim, sarim, la urne va zdrobim!”, “1, 2, 3, ne-am votat pe ei!”, etc.

Va dati seama ca-n cazul asta, Gigi Becali ar fi un profet, un vizionar…?!