Pare rău c-o spun: „Lorelei” a lui Ionel Teodoreanu este pur şi simplu o caricatură de roman. Ăsta-i adevărul, chit că e o carte încă citită, iubită şi bine vândută, aproape ca „La Medeleni” (marea lui lovitură, şi singura cu valoare literară). Dat fiind că mie nu mi-a plăcut deloc, am să fac ceea ce eu nu fac niciodată cu romanele: am să vă povestesc acţiunea.El, personaj prost realizat: înalt, 40 de ani, tânăr la faţă, dar cu părul alb – Richard Gere, ce să mai vorbim. Scriitor, profesor universitar, burlac. Succes devastator la femei, deşi el nu le bagă în seamă (!). Aţi recunoscut deja reţeta, e personajul tipic de vrăjit adolescente. Autorul care-l bagă la înaintare merge la sigur.
Ea, personaj ceva mai binişor făcut: adolescentă care se autosuspectează de talent literar, confirmat deocamdată de nimeni. Ea dă bacalaureatul cu El, care se indrăgosteşte de Ea (pam, pam!). Se căsătoresc şi sunt fericiţi. Wow.
Se bagă pe fir cea mai bună prietenă a Ei, care semnează Lorelei. Ăsta e tot clou-ul poveştii. Prietena semnează scrisorelele de amor, dar cea care le scrie este de fapt Ea, care în felul ăsta îşi seduce propriul soţ. Evident, El fiind bărbat, deci tâmpit, se îndrăgosteşte de Lorelei (adică de prietenă) şi-o ia şi de nevastă, după ce Ea moare de inimă rea (de apendicită, dar noi, fiind deştepţi, citim printre rânduri). În final, prietena (falsa Lorelei) îl înşală pe El, care se sinucide (nu fiindcă e înşelat, ci fiindcă află cine era Lorelei). Tragic, nu?
Acum, întrebarea este: de ce această varză de roman a avut şi are atâta succes? Cred că răspunsul e din categoria „Sandra Brown”: fetelor, nu disperaţi, dragostea (adică DRAGOSTEA!) există. Tot ce aveţi voi de făcut e să staţi cuminţi pe bucile voastre şi s-o aşteptaţi. O să vină sigur, uite-o aici după colţ! Şi e dragoste d-aia greaua, nu jucărie – dacă vă înşală fie şi cu gândul, El moare! Oh, este tragic, dar cât de adevărat!
Îhî. Are dreptate şi Costi Rogozanu ăsta, deşi altfel debitează măgăreli cu sacul; dar zice că „clasicii” literaturii, ai oricărei literaturi (şi cu atât mai mult ai celei române, care n-are nici 100 de ani) sunt treptat depăşiţi de scriitorii contemporani. Să dea dracu’ dacă n-ai perfectă dreptate, băi Costi!
Nu v-am convins? Lasă că scriu eu şi despre ăştia de acum, şi atunci o să vedeţi despre ce-i vorba!
Se bagă pe fir cea mai bună prietenă a Ei, care semnează Lorelei. Ăsta e tot clou-ul poveştii. Prietena semnează scrisorelele de amor, dar cea care le scrie este de fapt Ea, care în felul ăsta îşi seduce propriul soţ. Evident, El fiind bărbat, deci tâmpit, se îndrăgosteşte de Lorelei (adică de prietenă) şi-o ia şi de nevastă, după ce Ea moare de inimă rea (de apendicită, dar noi, fiind deştepţi, citim printre rânduri). În final, prietena (falsa Lorelei) îl înşală pe El, care se sinucide (nu fiindcă e înşelat, ci fiindcă află cine era Lorelei). Tragic, nu?
Acum, întrebarea este: de ce această varză de roman a avut şi are atâta succes? Cred că răspunsul e din categoria „Sandra Brown”: fetelor, nu disperaţi, dragostea (adică DRAGOSTEA!) există. Tot ce aveţi voi de făcut e să staţi cuminţi pe bucile voastre şi s-o aşteptaţi. O să vină sigur, uite-o aici după colţ! Şi e dragoste d-aia greaua, nu jucărie – dacă vă înşală fie şi cu gândul, El moare! Oh, este tragic, dar cât de adevărat!
Îhî. Are dreptate şi Costi Rogozanu ăsta, deşi altfel debitează măgăreli cu sacul; dar zice că „clasicii” literaturii, ai oricărei literaturi (şi cu atât mai mult ai celei române, care n-are nici 100 de ani) sunt treptat depăşiţi de scriitorii contemporani. Să dea dracu’ dacă n-ai perfectă dreptate, băi Costi!
Nu v-am convins? Lasă că scriu eu şi despre ăştia de acum, şi atunci o să vedeţi despre ce-i vorba!
