Alba-Iulia. Cetatea.

Veste buna: incredibil, cetatea imperiala din Alba-Iulia e aproape gata! Nu stiu cand au inceput renovarea, da’ sa tot fie vreo 10 ani. Ei bine, sa vezi si sa nu crezi, treaba e aproape de finis, iar in curand Alba-Iulia o sa fie “obiectiv” pe blogurile turistice din toata Europa. Sa-mi inghit sapca daca n-o fi asa!

Mai e de lucru, nu zic. Dar grosul a cam fost facut. O poti vizita inca de acum, ca ai ce vedea, fie ca esti turist cu carte sau turist cu bani, fie care esti ateu sau religios, fie ca esti roman, ungur sau extraterestru: e de vizitat pentru toata lumea.

In primul rand, trebuie sa stiti ca cetatea nu e d-aia medieval, un castel cocotat pe-un gorgan. Nu, o fortareata tip Vauban, adica fortificatie ingropata in pamant, cum s-au tot facut incepand de la Revolutia Franceza incoace. Azi le-am zice “cluster de cazemate” la asemenea lucrari, dar atunci le ziceau pur si simplu “cetati”, ca sa nu-si mai bata capul. OK, cetati sa fie!

Ai mai intai de toate un sant inconjurator, de dimensiuni impresionante (in zidul asta ai si cateva carciumi ‘oatze, daca te ia cumva setea). Pe urma, in interiorul incintei, ai o catedrala ortodoxa de neam prost (asta e…) si una catolica, foarte veche, de pe la anul 1002 (!), unde-s inmormantati o gramada de oameni care au marcat istoria Transilvaniei, si pe care buninteles ca noi nu i-am invatat la scoala: Gabriel Bethlen, Stefan Bocskai, frater György, plus Huniazii: Iancu, fratele sau (nu stiam c-a avut un frate!) si fiul lui cel mare, Ladislau, ala care-a murit de tanar (decapitat, ca sa vezi ghinionul dracului!). Acuma, nu sunt sigur daca alea sunt chiar morminte sau doar monumente funerare, dar orisicum. Mai bine sa le vezi decat sa nu. Te mai destupi la minte.

Pe urma te plimbi prin cetate, unde dai peste tot felul de catacombe, una dintre ele fiind si camera de tortura, unde ala amaratul care se ridica contra Dietei sau imparatului (depinde cine era la butoane in momentul respectiv) spunea si laptele supt de la ma-sa. Ca si-acuma. Numai ca pe vremea aia, nu stiu cum se facea ca ala amaratul era mai mereu un roman. Ca si-acuma.

Cea mai smechera carciuma e amenajata in fosta pulberarie a cetatii; nu mai stiu cum se numeste carciuma, dar e chiar foarte, foarte misto. Vinul e bun si gulasul exceptional. Iar decorul face toti banii. Apropo, ieftin nu e, dar iti permiti, daca nu te-arunci la caviar de Caspica si laba de urs in aspic.

Ar mai fi o chestie, de fapt, doua: daca mergi chitit sa vezi cetatea, aloca-i o zi intreaga. E mare, chiar mare, si doar n-o sa mergi non-stop, te mai opresti la o bere, la o gustare, la un strudel. E plin de carciumioare in zidul ala, am zis.

Be mic: cica la sfarsitul lui august se face in cetate prima editie a festivalului de cultura Dilema Veche. Eu va sfatuiesc sa va duceti, dar fara prea mare tragere de inima: ce fel de festival de cultura e ala, daca pe mine nu m-au invitat?!

Christopher Hitchens

Referitor la postul ”Dumnezeu NU este mare”, Dragoș Chr a postat următorul comentariu:

„Eu as vrea sa specific ca un aspect important al ideologiei lui Hitchens e 'don't force it on me'. Ideea in practica se refera la eliminarea religiei din politica si educatie, unde nu isi are locul fiindca acestea influenteaza si viata unor oameni care nu se asociaza cu o anumita religie, sau cu religia in general. El a si specificat ca lupta impotriva acestui aspect; omul e liber sa creada ce vrea atata timp cat nu isi impunea religia asupra altora (si aici revenim la discursul asupra libertatii, pe care Hitchens o sustinea si din acest punct de vedere). Scriu asta pentru ca am impresia ca acest punct, de altfel esential pentru a intelege toata miscarea ateista din ultimi ani, nu a fost atins de articolul tau.”

Accept cu smerenie mustrarea lui Dragoș: acest punct esențial nu se înțelege din articolul scris de mine, așa cum nu se înțeleg de altfel o grămadă de lucruri din cartea lui Hitchens. Pentru că scopul meu nu a fost să mă cert cu Hitchens, mai ales că-i mort, ci să-i determin pe români să-i citească această ultimă carte. Lectura merită efortul, din toate punctele de vedere. Teama mea e că românii vor fugi ca potârnichile de o carte cu asemenea titlu, și de aceea i-am dedicat un articol.

Revenind la chestiune: Dragoș scrie că „omul e liber să creadă ce vrea atâta timp cât nu-și impune religia asupra altora”. Corect. Hitchens a formulat „Don’t force it on me”. Rousseau a zis-o și el: „Libertatea mea încetează acolo unde începe a ta”. Perfect de acord, nu aici intervine distanțarea mea de cartea lui Hitchens, ci în cu totul alt punct.

Acest alt punct poate fi exprimat astfel: „Religiile și drogurile sunt necesare societăților omenești, deși ele pot fi otrăvuri ucigătoare pentru anumiți indivizi ai acestor societăți”. Evident, dragă Dragoș, că a impune o singură religie sau un singur drog asupra unei întregi societăți, fără a permite fiecărui membru în parte să aleagă, este o crimă. O crimă la propriu, nu așa, vorbind figurat, o crimă de lez-umanitate: când observi istoria, vezi că epocile cele mai cumplite au fost cele în care un om (sau un grup) a fost suficient de puternic încât să impună ceva unic: religia unică, drogul unic, munca unică, sexualitatea unică, arta unică. Dar când oamenii care compun o societate pot alege, atunci acea societate prosperă fantastic și devine un fel de „far” pentru alte societăți. Exemple: Grecia lui Pericle, Italia Renașterii, Olanda secolului XVII, Anglia secolului XIX, America secolului XX. Poate chiar Transilvania în vremea lui Gabriel Bethlen, deși noi, ca români, habar n-avem de chestia asta!

Ergo: deși atât drogurile, cât și religiile sunt false (distorsionează percepția realității și pun în pericol atât persoana care le „consumă”, cât și pe cei din jurul său), ele sunt necesare ca mecanisme de lubrefiere socială. Fără religie, massele de oameni simpli sunt dezorientate și castrate de „idee”; fără droguri, massele de intelectuali hamletizanți cad la depresie și nu mai sunt capabili să-și joace rolul social, adică să conducă (să „ofere repere”, cum se zice acum).

Iar lumea în care trăim noi doi, Dragoș, este o lume bună, în care avem opțiuni. Islamul actual, de exemplu, este o lume mult mai rea decât a noastră, pentru că-i lipsită de opțiuni (apostazia în Islam e pedepsită cu moartea, pe când la noi nu înseamnă decât că te-ai răzgândit). Evident, în interiorul lumii creștine, ortodoxia e una din cele mai capsomane confesiuni (ca și catolicismul, en passent fie spus): cine a avut de botezat un copil sau de înmormântat o rudă știe ce spun. Deasemeni, îndoctrinarea ortodoxă din școlile de stat e penibilă, ca și arghirofilia clerului ortodox. Dar vor conduce, inevitabil, la dezvoltarea unui puternic spirit critic la generațiile tinere: în fond, și noi am fost îndoctrinați de comuniști în școală, și noi ne-am lovit de arghirofilia („șpagofilia”) birocrației comuniste! Și ce, avem acum vreun drag de comunism, sau îl scuipăm în ochi?

Și-atunci, de ce să mă oftic pe prostia și orbirea ortodocșilor români de azi? Ei ne fac un serviciu imens, extraordinar, unic în istorie: ei cresc prima generație atee de români educați!