Dumitru Popescu

Din câte am aflat, Dumitru Popescu a fost un teolog, profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, iar de murit, a murit acum trei an și ceva, pe 10 martie 2010, după ce-a scris destul de mult. Pe cât se pare, a fost foarte apreciat, în branșa lui. Pe de altă parte, eu, ca ateu, mă simt dator să citez un pasaj publicat de Dumitru Popescu în revista Academica, numerele 1 și 2 din 2009, în articolul Creaționismul și evoluționismul din punct de vedere teologic, de la pagina 40:

”... ambele teorii fac abstracție de prezența lui Dumnezeu în creație și de chipul lui Dumnezeu în om, fiindcă Dumnezeu a fost transformat într-o ființă nemișcată, care rămâne total exterioară lumii naturale.”

Cele două ”teorii” la care se referă Dumitru Popescu sunt, evident, creaționismul și evoluționismul, iar punctul lor comun de vedere (respins de autor, după câte înțeleg) e acceptarea ideii că ”lumea a devenit o realitate autonomă care funcționează prin ea însăși”. Bun, până aici înțeleg. Ortodocșii refuză această idee (simplă, mi se pare mie) și propun în schimb un alt punct de vedere, adică a unei lumi care funcționează din și prin voia lui Dumnezeu, nu în mod ”autonom”. Bun, și asta e de înțeles pentru mine, deși nu și de acceptat. Dar admit diferența de opinii.

Ceea nu înțeleg absolut deloc este poziția dogmaticii ortodoxe față de evoluționism. Iată ce scrie Mircea Flonta (la pagina 136, în Darwin și după Darwin, editura Humanitas, 2010, ISBN 978-973-50-2812-1): ”Din perspectiva creștinismului ortodox, disputele interminabile dintre creaționiști și evoluționiști sunt lipsite de însemnătate din punct de vedere spiritual. Atât respingerea evoluționismului de pe poziții creaționiste, cât și preocuparea pentru trasarea unei granițe menită să despartă știința naturii, ca exercițiu al rațiunii, de credința religioasă vor apărea drept străduințe care nu au sens.”

Deci nici filozoful Flonta nu înțelege. Normal, din moment ce nu-i nimic de înțeles! Dat fiind că teologii ortodocși refuză să angajeze un dialog, normal că punctul lor de vedere se reduce la ”Noi n-avem niciun punct de vedere în această problemă, pentru că, pentru noi, problema nu există!”. Frumoasă eschivă, dar complet inutilă: dacă nu ești în stare să dai răspunsuri, atunci de ce te miri că nu te mai întreabă nimeni nimic? Dacă refuzi să intri pe teren, cum poți să pretinzi un cuvânt de spus cu privire la jocul echipei?

De multe ori sunt tentat să-i privesc cu milă pe credincioșii ortodocși, în primul rând pentru neverosimila lor ignoranță (”baba nespălată pe picioare” a lui Țuțea e mai mult decât o figură de stil). Dar, până la urmă, ce vină au ei, amărăștenii, dacă înșiși teoreticienii ortodocși sunt incapabili de a susține o dispută teoretică? De ce să mă mai mir, atunci, că ortodoxul de rând nu știe să deosebească Paștele de Crăciun? La nivelul lui, și asta e tot o ”teorie”!

Biserica Evanghelică Română

Am ratat o nouă ocazie de a fi penibil: de câţiva ani încoace, de când mă tot iau de ortodoxie (nu numai de BOR, ci de ortodoxie în general şi de înapoierea socială pe care – cred eu – o generează această facţiune a creştinismului), mă văicăresc permanent că ortodocşilor le-a lipsit o mişcare de înnoire, de auto-reflecţie, aşa cum catolicii au avut Refoma.

Numai că, din păcate, am mâncat căcat: ortodocşii ruşi au avut nu una, ci zeci de mişcări reformiste, care mai de care mai originale (şi mai înecate în sânge, dar aia-i altă discuţie). De sârbi, de bulgari şi de greci nu ştiu, dar e foarte posibil ca şi la ei să se fi petrecut ceva similar (la altă scară, desigur), iar la români nu numai că această „Reformă” autohtonă a avut loc, dar a şi supravieţuit comunismului şi acum prosperă, ca toate cultele neoprotestante. E vorba de Biserica Evanghelică Română, mai cunoscută în mediile habotnice sub numele de „erezia de la Cuibul cu Barză” sau „rătăcirea Tudoriţilor”. Pentru cei care se pricep la subiect, nu are rost să mai continui. Pentru cei care sunt la fel de întunericiţi la minte ca şi mine, are. Deci, care-i povestea.

Un absolvent al Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti, erudit, traducător al Bibliei (Dumitru Cornilescu), şi un preot cu har (în sensul de „înzestrat cu dar oratoric” şi cu „caracter onest” - Tudor Popescu), de pe la o parohie sărăcuţă din Bucureşti (biserica „Cuibul cu Barză” de pe Ştirbei Vodă), au la un moment dat nişte idei proprii, pe care încearcă să le discute cu clerul ortodox (şefii lor ierarhici). Normal că ăia se răţoiesc la ei, cum e moda la sălbaticii din Orient, şi-i trimit la coteţ, să facă „ascultare”, nu să gândească ei cu mintea lor; auzi colo! Ce-i aia?! „Noi muncim, noi nu gândim!”. Dar în climatul de deschidere şi de europenizare care a urmat primului război mondial, nici chiar proto-naziştii ortodocşi n-au fost în stare să-i închidă gura popii Popescu: l-au excomunicat şi-au zis c-au rezolvat problema, dar acest mini-Luther a fost în stare să-şi facă propria biserică, cu organizare, dogme şi rituri proprii. Am înţeles că după aia au fost destule certuri şi între ei, între membrii noii biserici, şi că unii s-au despărţit şi şi-au făcut la rândul lor propriile congregaţii, dar un nucleu a rămas şi a supravieţuit, iar azi există bine-mersi o biserică independentă, rezultată în urma „reformei” încercate de un înainte-mergător ortodox. Deci, se poate!

Nu că asta mi-ar da vreo speranţă în privinţa re-spiritualizării BOR (dacă vreun ierarh ortodox ar încerca aşa ceva, ar păţi cum a păţit Gorbaciov cu perestroika în URSS). Dar cred că, dacă acum aproape 100 de ani, un român a îndrăznit să gândească cu mintea lui, nu să repete ca papagalul ce-i spuneau şefii să spună, azi vor îndrăzni şi alţii, tot mai mulţi. Poate că nu va fi aşa, nu ştiu. Dar va fi interesant de văzut ce şi cum se va petrece. Cum vor evolua lucrurile.

Apropo, şi cu asta închei: Mircea Flonta, filozoful, a vrut să afle pe ce poziţii se situează BOR în problema cu care se luptă elitele din Vestul Europei şi din SUA, „creaţionism versus evoluţionism”. Răspunsul a fost genial: „Pentru noi, problema nu există!”.