Cei mai vechi my ass

Alta acum: „Dacii sunt cei mai vechi locuitori ai acestor pamanturi”. S-au dat maimutele jos din pruni si s-au facut daci, uite-asa! Zi pe onoarea dumitale, monser, si te cred; hai mai bine sa va spun o scurta povestioara, cu final previzibil:

Acum 40.000 de ani, cand se termina ultima glaciatiune, specia noastra (Homo Sapiens) tocmai termina de exterminat cealalta specie umana ramasa, pe verii lor de Neanderthal. Dupa inca vreo 30.000 de ani de bananait prin pesteri, dupa ursi, incepe faza agricola, aproape simultan in cinci locuri, toate cinci fiind partea inferioara a unor mari fluvii: Nilul, Indusul, Eufrat si Tigru (Mesopotamia), Fluviul Galben si Dunarea. Asta era cam acum 7.000 de ani (mai mult sau mai putin). Faza asta agricola a durat mult, a dat civilizatii rafinate, piramide, chestii, socoteli, navigatie maritima, scrisul, metalurgia bronzului, o gramada.

Pe cursul Dunarii, cam de la Budapesta la Sulina, se dezvoltase o mare civilizatie, prima mare civilizatie europeana, cea care a culminat apoi in Creta cu epoca minoica. La noi, civilizatia asta a lasat urme mult mai putin stralucitoare, dar chiar si din astea iti dai seama ca oamenii-aia ajunsesera undeva, la un grad avansat de stil: Ganditorul de la Hamangia, de exemplu.

Cat timp se tineau ei de citit in stele, undeva intre nordul Caucazului si sudul Volgai s-au intamplat simultan (ma rog, pentru vremea aia) trei lucruri: a fost imblanzit calul (s-a inventat conceptul de calarie); s-a inventat metalurgia fierului; roata (deja cunoscuta peste tot ca “roata olarului” sau “tarcol” ) a fost adaptata pentru transport. Cu aceste noutati high-tech, triburile de acolo (cunoscute de noi ca “arieni”) au pornit sa cucereasca lumea, distrugand trei civilizatii din cinci: valea Indusului, Mesopotamia si valea Dunarii au fost hapaite cat ai zice “acid dezoxiribonucleic”, de n-a ramas nimic din ele, fum si scrum s-a ales. Triburile ariene care au ramas la noi s-au constituit ulterior (adica in vreo mie de ani) in statul dac. Care a fost distrus la randul lui de Imperiul Roman. Care a fost distrus la randul lui de migratiile asiatice.

Si-atunci cine suntem noi? Suntem OEC (Old European Civilization, cum o numesc istoricii)? Nu, ca aia a fost halita de arieni (proto-daci). Suntem daci? Nu, ca p-aia i-au halit romanii. Suntem romani? Da si nu: da, ca le vorbim limba; nu, ca le-o vorbim prost, impanata cu mii de cuvinte luate de la aia care i-au halit pe romani.

Sa mai vie o-damigeana!

“Nu te pricepi!”

Prietenul nostru O imi contesta orice fel de pricepere la “fenomenul fotbal”. La randul meu, il acuz de incompetenta galopanta in domeniu. Si-atunci?! La drept vorbind, mingea e undeva la mijloc: intr-adevar, eu nu stiu nume de jucatori, de antrenori, de arbitri, de patroni, de comentatori – vag, imi amintesc uneori de cate unul, dar c-o randunica nu se face primavara. Nu mai zic de istoricul cluburilor sau al partidelor, sau de politica de transferuri, asta ma depaseste total. Atunci ce stiu, totusi, de indraznesc sa sar la scandal cu bunul O?!
Ceea ce stiu este filozofia fotbalului, mecanismele prin care el a devenit sportul lumii, si nu baschetul, tirul sau bambiliciul. Stiu de ce o Cupa Mundial e peste tot un eveniment, iar Mondialele de Lupte Greco-Romane pasioaneaza doar cativa oameni, mai toti practicanti fosti si actuali. Buninteles, nu sustin nici o clipa ca astea ar fi descoperirile mele, ci doar ca am stiut unde sa caut. Va zic si voua, ca nu-i secret: autorul se cheama Desmond Morris, iar cartea “The Soccer Tribe”. Tipul era etolog de meserie, studia comportamentele animale, adica, si a abordat problema simplu si direct: a studiat tiparele de comportament ale jucatorilor si spectatorilor ca si cum nu ar fi stiut despre e vorba; numai si numai comportament, gesturi, limbaj non-verbal. Rezultatul a fost stralucitor.
Cartea e mai mult decat foarte interesanta, dar aici n-am sa va zic decat putinul pe care l-am retinut eu: dintre toate sporturile, fotbalul e cel mai bun substitut simbolic al razboiului. Cum bratele sunt instinctiv folosite de specia noastra in caz de conflict (personal sau de grup), acest sport, singurul in care bratele sunt “interzise”, a intrupat cel mai bine caracterul “duplicitar” al omului civilizat: ne prefacem ca nu e vorba de conflict, dar abia asteptam sa-l vedem declansat. Buninteles, daca pe teren se intampla sa nu se “declanseze” nimic, avem noi grija, astia din tribuna!
Adica cine? Amicul O, eu, tu care citesti... cam aiurea, nu credeti? N-ar trebui sa privim “fenomenul” cu ceva distanta, si sa ne mai si radem...?!