Arborist

Timp de trei luni, februarie – aprilie 2014, am lucrat ca arborist în Londra. Nu aveam niciun fel de experiență: într-o seară am primit un telefon, a doua zi eram în avion cu noaptea-n cap, aterizam la Luton pe la șapte și ceva, iar la nouă dimineața începeam prima mea zi de muncă. Primul șoc a fost echipamentul: pantalonii de arborist sunt groaznic de groși și de grei (în caz de accident, lama drujbei trebuie să rămână încurcată în pâsla lor, nu să ajungă la carne), iar ai mei erau fantastic de vechi, rupți și găuriți, arătau ca-n teatrul futurist. 

Casca nu-mi stătea bine pe cap (era veche și ea, îi lipseau rotițele de fixare), bocancii cântăreau enorm, iar vesta reflectorizantă avea fermoarul rupt. Am aflat ulterior că așa era înțolit fiecare boboc, prin tradiție, iar de greutatea bocancilor nu m-am mai plâns după ce o lamă de drujbă s-a oprit în bombeul de oțel al stângului, lăsându-mă cu același număr impar de degete la picior.

Munca fizică printre străini, dar alături de români, nu-i un subiect de primă pagină; totuși, din munca asta umilă au intrat în țară mai multe miliarde de euro decât a primit România de la Uniunea Europeană, așa că merită o liturghie. Dar, înainte de a descrie o zi obișnuită de lucru, poate c-ar fi bine să prezint echipa.

Pe cea mai înaltă treaptă profesională se află ”cățărătorul” (climber-ul), care-i creierul echipei. El decide cum se abordează lucrarea, el impune ritmul și el prioritizează sarcinile fiecăruia, nemaivorbind că face munca cea mai grea: el se cațără și taie. 

Drujba lui specială (topper-ul) e una dintre cele mai periculoase scule pe care le știu – cam toți cățărătorii suferă accidentări în scurta lor carieră, adică au tăieturi la mâini, la picioare, la față sau chiar la burtă. Întîmplarea face ca toți cățărătorii pe care i-am cunoscut la Londra, fie români, fie britanici, să se fi accidentat atunci când erau sus într-un platan. Pentru mine, asta nu-i mai mult decât o coincidență extraordinară, de tip ”Viața bate filmul”, dar cum cățărătorii sunt oameni foarte superstițioși, platanilor (London planes, pe limba locului) li se dusese buhul de piază rea: când lucra într-un platan, cățărătorul meu își făcea asigurări duble, și tot se mișca cu încetinitorul, iar jobul dura de trei ori mai mult. Nu conta, eram bucuroși de fiecare dată când nu se întâmpla nimic (până-n ultima zi a contractului, când s-a întâmplat; dar nu cățărătorului, ci groundsman-ului).

Groundsman-ul se află sub cățărător, la propriu. Echipat cu o drujbă mult mai grea decât topper-ul,

el face partea de tăiere de la sol, chestie care implică mai puțină tehnică, dar mai multă forță fizică; iată de ce groundsmen-ilor li se mai spune ”tractoare”. În teorie, un groundsman bun e cel care-și scutește climber-ul de toată treaba de la sol, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Chiar și cu ajutorul celui de-al treilea (și ultimul!) membru al echipei de arboriști, care n-are nici măcar nume.

El este învățăcelul care stă pe lângă maeștri și încearcă să fure meseria din mers, timp în care trebuie să facă nu multe, ci foarte multe treburi mărunte, dar fără de care nu se poate: 

 

să toace resturile de crengi, să facă plinul de benzină și ulei, să strângă corzile de cățărare, să care echipamentul, să ascută lanțurile drujbelor, să grebleze frunzele, să curețe asfaltul de rumeguș cu blower-ul, să mute scara de la un copac la altul, să fiarbă cafeaua, să caute prin desișuri arborii marcați etc. Ați înțeles, desigur, că acest al treilea și ultimul membru al echipei eram eu.

Spre începutul lui martie, peste sudul Angliei s-au năpustit niște ploi teribile (ca-n fiecare an, dealtfel), care-au umflat râurile și-au făcut canalele să se reverse. Paranteză: înaintea de inventarea căilor ferate, râurile din nordul Londrei au fost legate într-o rețea imensă de canale (4.500 km!), pentru transportul mărfurilor în bărci și barje. În ziua de azi, canalele nu mai folosesc aproape la nimic, dar sunt considerate patrimoniu național și deci îngrijite cu mare atenție și mari, foarte mari cheltuieli. De multe ori, echipa noastră era trimisă spre aceste canale, pentru a debloca circulația bărcilor, atunci când copacii de pe maluri erau dezrădăcinați de furtuni și cădeau în apă. 

Așa s-a întâmplat și în vinerea respectivă: ne-am trezit mai devreme ca de obicei, adică pe la cinci fără un sfert, am mâncat repede și-n tăcere, am plecat cu camioneta noastră, iar pe la opt eram deja la vreo 150 de kilometri nord de Londra, unde Avonul ieșise din matcă. Un plop bătrân și trei mari coniferi (”tuie” li se spune în românește, deși nu e tocmai exact. Datorită climei, tuiele londoneze sunt copaci uriași, nu arbuști ca la noi) căzuseră în râu și amenințau să fie luați de curentul foarte puternic; ar fi făcut prăpăd în aval. Mă uitam ca prostul: cum să tragem noi ditamai monștrii pe mal?! Băieții, însă, erau netulburați. Și-au pregătit echipamentul, au râs cu poftă de mutra mea descompusă de frică, au dat jos chipper-ul din camionetă și s-au apucat de treabă (chipper-ul este un utilaj greu, pe șenile, cu care se toacă crengile).

Au ancorat plopul de mal cu toate corzile disponibile, în afară de două, pe care le-au legat de chipper, apoi s-au urcat pe trunchi, cu un curaj dement, tăind cu drujbele toate crengile din cale, de la bază spre vârf. Treaba mea era să scot la mal cu cârligul crengile luate de apele furioase: ”Vezi să nu cazi în apă, să te uzi la ciorăpei!”, îmi strigau băieții, prăpădindu-se de râs, în timp ce înaintau târâș pe trunchiul ce se zbătea turbat în curentul râului (nici nu mă puteam uita la ei, mi se făcea rău). Când au terminat crengile, au început să taie din trunchi, dinspre vârf spre bază, bucăți mici, cât să pot scoate eu din apă. Când trunchiul a devenit mai gros decât lamele drujbelor, au revenit la mal și-am încercat toți să scoatem trunchiul din apă, trăgând de corzi; era prea greu. M-au suit pe mine pe chipper, la comenzi, iar așa, cu utilajul turat la maximum, încet, foarte încet, trunchiul a fost urcat pe mal și tranșat în bucăți. Ce-am descris eu aici în 200 de cuvinte a durat trei ore și ne-a costat două corzi, din șase câte avuseserăm la început; plesniseră cele două legate de chipper. Le-am cârpăcit, înnodându-le, și-am trecut la prima din cele trei tuie.

Am terminat treaba abia pe întuneric, la lumina farurilor, dar asta după ce însuși managerul firmei a venit cu mașina lui, tocmai de la Londra, să ne mai aducă un set de șase corzi (ale noastre se făcuseră praf). Nu mint și nu exagerez: la ultima tuie a pus mâna pe drujbă și managerul, așa înțolit cum era, cu blugi și cu geacă de fițe. Chipper-ul nu mai avea motorină, drujbele nu mai aveau benzină, ne-a adus el două bidoane, plus mâncare și un termos cu ceai fierbinte, că ne terminaserăm demult pachetele de-acasă și eram, binențeles, uzi și înghețați ca niște șobolani. 

Atunci am înțeles că termenul de ”urgență” chiar are un sens în mintea britanicilor, dar mi-a scăpat altceva, și anume că managerul nu avea de ales. Arboriștii localnici lucrează bine, sunt profesioniști (de la ei au învățat și-ai noștri meserie), dar programul lor e de la șapte dimineața la două după-amiaza, niciun minut în plus; echipelor de români, însă, putea să le ceară orice, și chiar le cerea. Dar avea grijă ca echipa să primească de fiecare dată ”prima de urgență”, ceea ce ne-a făcut pe noi să-l respectăm, iar pe el să aibă o armă secretă la negocierile cu patronii: era singurul manager care putea să spună ”Se rezolvă!” atunci când firmei i se propunea vreo urgență imposibilă. Uite-așa se fac punțile între Est și Vest!

Dacă mă gândesc acum, pot să afirm următoarele: mi-a crescut stima pentru oamenii țării mele, dar mi-a scăzut stima pentru mine însumi; Winston al lui Orwell avea dreptate (”If there is hope, it lies in the proles”); am trăit și am lucrat ani și ani în București, lustruind cu fundul scaunele din multe agenții și redacții, dar nu mă gândesc niciodată la vreuna din ele; n-am stat decât trei luni în Londra, între proli, dar când îmi amintesc de glumele din yard, de mirosurile de talaș, motorină, chipping, pământ, ploaie, gaz de eșapament, ulei de drujbă, bocanci uzi și ceai cu lapte, mi se face dor, pur și simplu. Nu știu alt cuvânt pentru asta. Dor.

Nea Cata si Oana Nastase

In primul rand, trebuie precizat ca acest text a fost urcat pe net abia dupa ce-a fost amendat atat de Nea Cata, cat si de Oana Nastase. Deci, daca vi se pare ca suna cam ciudat, nu v-apucati sa dati vina pe pianist (“Face si el ce poate!”), ci pe cenzori. Vrem, nu-i asa, democratie, dar nu pentru catei!

In al doilea rand, Oana Nastase a existat cu adevarat, nu este o creatie fantasca a creierului meu bolnav. Nu numai ca Nea Cata poate confirma; dar chiar si-n ziua de azi exista cineva cu acest nume (Oana Nastase), o oama ca toti oamenii, cu job, probleme, familie, rate la banca, copil la gradi, enfin. Nu despre aceasta Oana Nastase vreau eu sa scriu, ci despre acea legenda a fabulosului deceniu (1985 – 1995), pe care am avut straniul privilegiu de-a o cunoaste.

In al treilea rand, subliniez ca respectivul “straniu privilegiu” nu i-l datorez lui Nea Cata, ci jocurilor intamplarii. In ce-l priveste, Nea Cata a facut eforturi uriesesti ca eu sa n-o intalnesc pe Oana Nastase, probabil ca razbunare pentru Ghijasa: ai tinut Ghijasa secreta fata de mine, Nea Mihaita? Bun, o tin si eu pe Oana Nastase secreta fata de tine, na!

Dar s-o iau cu inceputul. Prin 1987, Nea Cata si cu mine eram colegi de liceu la Creanga, iar profa de lucru manual (“tehnologie”?!) era o inginera, una Cruella, care suferea de semipareza; nu arata prea sexi, biata femeie, de aici si porecla. La ora ei, o gasca mica, dar compacta, se hlizea de zor in fundul clasei, iar la una din poantele lui Nea Cata, toti cinci izbucnim in rasete behaite, specifice ingratei varste de 15 ani (vocea in transformare, etc). Cruella se-ncordeaza sa se autoconvinga ca noi radem de infirmitatea ei (si reuseste) asa ca: “Buzea! Herbei! Dragan! Borsova! Dan! La tabla!”. Evident, toti primim nota doi, de care ne-a durut in cur: auzi, am luat doi la “lucru manual”! Vai, ce drama!

Dupa care lucrurile au cam scapat de sub control: 1987 a devenit 1988, pe noi ne astepta examenul de treapta (asa era atunci, “Treapta I” si “Treapta a II-a”), iar Cruella nu ne scotea din doiuri. Se apropia sfarsitul clasei a zecea si noi tot abonati la “doi” ramaseseram, dar acum eram doar patru: numitul Borsova, un smecheras fara pereche, reusise sa se linguseasca pe langa Cruella si fusese radiat de pe lista neagra. Au intervenit parintii nostri: “Tovarasa profesoara, mai ascultati-i o data, dati-le o sansa!”. Cruella ne asculta: “doi” la toti! Era nasol, parintii intervin iar, de data asta in forta (“Nu se poate-asa ceva!”), Cruella ne da lucrare scrisa, sa nu zica nimeni ca ne persecuta, dupa care ne anunta sagalnica: “Baieti, s-a spart gheata! Ati luat cu totii nota patru!”.

Sincer, nu-mi amintesc cum s-a terminat aventura “manuala” pentru mine si pentru Herbei, dar Nea Cata si-a luat actele de la secretariat si-a dat treapta a doua la Sincai. Psihologic, a fost echivalentul deciziei de expatriere, daca pastram proportiile varstei si ale mediului (voi, cei care-ati emigrat, poate c-aveti o mai buna intelegere a faptului); lui Nea Cata nu i-a fost deloc usor. In ce-l priveste pe Dan, el a gasit un mod foarte personal de a depasi “impasul Cruella”, dar mai bine il las sa povesteasca singur, ca-i un povestas innascut.

Ei bine, cu cine-a nimerit in clasa “expatul” Nea Cata, la Sincai? Ati ghicit. Vine dupa prima zi si-mi zice, misterios: “Ba, Nea Mihaita, fii atent la mine: sunt in clasa cu Oana Nastase!”. Eu ma uit la el ca oaia, c-o privire etern-mioritica (“Si?!”). Asa incepe legenda Oanei Nastase.

Pentru ca, pe parcursul ultimilor ani de liceu (’88 – ’89 si ’89 – ’90), Nea Cata m-a terorizat cu Oana Nastase cum nu m-a terorizat nimeni, niciodata: ba, dar cat de misto e Oana Nastase! Ba, dar cat de tare e Oana Nastase! Ba, dar cat de speciala e Oana Nastase! Ba, dar cat de peste fire e Oana Nastase! Simteam ca-nnebunesc, vedeam OZN-uri in miezul zilei, de vreo doua ori era sa ma calce tramvaiul, nu mai ieseam la fotbal, neglijam chiar si sa-l bat pe Caloto, ce sa mai, incepeam sa cedez sub presiune. La orice intrebare de-a mea, oricum o formulam si-o rasuceam (“Dar ce face asa de nemaipomenit?”), Nea Cata imi replica superior, de la inaltimea lui de coleg al legendei: “N-am cum sa-ti explic!”. Am schimbat tactica si-am inceput sa ma milogesc de Nea Cata sa mi-o arate si mie, doar atat, sa mi-o arate, de la distanta. Nea Cata a reflectat profund si a produs urmatorul raspuns, pentru care n-am de gand sa-l iert vreodata:

“Neee… nu ti-o arat, ca mi-o strici!”.

Daca asta ar fi fost tot, Oana Nastase ar fi ramas o simpla fantasma a “ferestrei de sensibilitate” din timpul anilor de liceu, nimic mai mult. Un fel de “Sburatorul” la feminin, o shtima (a pixie, cum se mai zice-n Limba Lumii), dar iata ca soarta a vrut altfel: candva, prin ’93 sau ’94 (oricum, inainte de armata), hop ca Nea Cata e-atacat cu pupaturi pe strada, moa-moa, ce mai faci, Cataline, bine, si eu tot bine, ma bucur ca te-am vazut, asemeni, pa, pa. “Cine era persoana?”, intreb si eu ca prostul. “Cine, aia?”, zice Nea Cata. “Oana Nastase”.

M-a-nghitit pamantul! Pentru ca eu o cunoscusem pe Oana Nastase in 1987, cand Nea Cata era taune, habar n-avea de nimic (“Uite, mama, militarii!”). Dar de unde sa fi stiut eu cum o cheama?

In vara lui ’87, ca proaspat absolvent al clasei a noua, am fost recompensat de regimul comunist cu o “tabara PTAP”. Adica regimul mi-a furat cateva zile din viata si din vacanta, ca sa ma inchida in internatul liceului IMGB din extremul sud al Bucurestiului, unde, alaturi de alti napastuiti din cateva licee, am deprins tainele pasului de defilare, al salutului paramilitar, al aruncatului grenadei defensive, al tarasului si al mersului piticului. Tabara era condusa de niste activisti de partid, relativ tineri, fara pile (oricum, nimeni din tabara n-avea pile, c-altfel n-ajungea acolo!), ajutati de-un repetent de la liceul 27 (actualul liceu “Octav Onicescu”), un gigant cunoscut tuturor sub porecla de “Cocaru”. Porecla o are si acum, dealtfel, dupa aproape 30 de ani de puscarie (din “etern repetent” a devenit “etern recidivist”, un traseu previzibil pentru un violator). Noi toti peatepistii aia, mucosi ca mine, activisti, cocari, toti, eram fascinati de una dintre fetele din tabara, dar niciunul nu indraznea sa-i faca avansuri. Nici macar numele nu i-l spunea nimeni: era “ea”, atat. Si toata lumea stia despre cine era vorba.

Oana Nastase era de statura mijlocie, cu parul foarte lung si negru, cu corp frumos, de copil crescut in comunism, in foame. Dar nici vocea ei, nici privirea nu erau de copil. Nu stiu sa descriu o voce, nu exista cuvinte pentru asta, ce-as putea da din taste? “Usor ragusita”? Scartz! “Invaluitoare”? Laba! “Dominatoare”? Hai ca-n stilul asta ma las de scris si m-apuc de platforme-program! Ceea ce vreau sa spun e ca vocea Oanei Nastase nu era vocea unei adolescente de 15 ani din fundatura comunista zisa “Romania”, ci vocea Jessicai din Dune, vocea Missionariei Protectiva, vocea imparateselor Irina sau Theodora, vocea celei care a trait totul, care a vazut totul, care a luat decizii si care a ucis. Cu vocea aia putea sa dea o lovitura de stat, n-avea decat sa ordone PTAP-ului sa-i aduca capul lui Ceausescu pus pe-o tava – si ordinul se executa! Nu stiu cum functioneaza asa ceva, n-am nicio idee. Probabil ca Forta era foarte la ea acasa in corpul Oanei Nastase. Nu stiu, zic si eu.

Dealtfel, nici nu-si folosea vocea, n-avea nevoie: odata, la o instructie, marele Cocaru a ragait si s-a scarpinat la pula, ca sa ne impresioneze cu nemaipomenita lui duritate de puscariabil. Oana Nastase s-a uitat la el, o singura data, scurt. De-atunci, Cocaru n-a mai facut niciodata asa ceva in prezenta ei. Buninteles ca s-a razbunat pe noi, piticii, pentru umilinta asta: seara ne-a facut program de “taras” pe sub paturile din dormitor, dar s-a indurat totusi sa ne lase sa dormim in paturi, nu sub ele, dupa ce i-am dat toti banii pe care-i aveam la noi. Dar, cum spuneam, asta-i alta poveste, pentru alta data.

p.s. 1: “PTAP” inseamna Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei. Nu stiu ce cauta Oana Nastase acolo si nici cum a reusit Nea Cata sa fenteze tabara aia. Poate ne spune chiar el!

p.s. 2: in urma unei mature deliberari interioare, Nea Cata s-a decis totusi sa transeze chestiunea, oferind acest jignitor raspuns:

Bre Nea Mihaita... problem! Ceea ce era doar o parere, acum mi se confirma! Esti amnezic rau! Ai uitat ca am fost impreuna in tabara aia la IMGB? Ai uitat cat taras am bagat impreuna? Cate grenade am aruncat cat mai bine, ca sa nu ne ducem dupa toate celelate aruncate de cei care ne intreceau? Ai uitat cata pasta de dinti ne-am spalat de pe pula, ca intrau alde smecherii mai mari noaptea cand dormeam si ne aratau ei “poante” cu bibani? Aoleo... ce ma fac eu cu tine? Ai uitat cate filme despre spionajul american ne puneau ofiterii de la informatii, de ne cacam pe noi de ras? Huo! Ce voiai sa zici, ca m-am fofilat, c-am fost pilangiu si am tulit-o?! Baiete, fusei acolo, atunci am cunoscut-o si eu pe diva, asa ca m-am bucurat si mai tare cand am emigrat la Sincai si-am picat cu ea in clasa!

Sa-ti mai zic una: nu am fost de fata cand s-au reunit colegii de la Sincai, pentru ca un labagiu nu m-a anuntat si pe mine de intalnire (de oftica... deh, ce sa fac daca sunt popular?). Cine crezi tu c-a fost singura persoana care, cu vocea ei cristalina, sculatoare, a intrebat de ce lipseste Cata Dragan? Ai ghicit, era ea, irepetabila Oana Nastase, eternul vis pierdut al lui Nea Mihaita!

Si-ai mai uitat o expresie care-a fost ani de zile un leit-motiv de distractie si care-ti apartine: atunci cand ne-am intalnit cu ea pe strada si m-a pupat de salut, ai avut o replica memorabila, miortaita cu curaj in directia superbei siluete care se indeparta:

 “Si pe mine, si pe mine, si pe mine!”.

Fagaras 2014

La 20 de ani dupa acel prim Fagaras, care-a consacrat o-ntreaga traditie, am plecat iar. De data asta, eram doar trei (lipsea Puka): Jan, Grecku si cu mine. Doua corturi, un primus cu gaz, un toporas mic, mancare, vodca; observati diferentele! In 1994, toporasul lipsea, primusul era cu benzina, mancarea era mult mai putina, iar in loc de vodca aveam alcool industrial, de 96 de grade, subtiat cu zeama de la dulceata de visine. Da, si traseul a fost diferit: atunci urcasem tot prin nord, dar prin Breaza, cu prima noapte campata la Cabana Urlea. Acum am urcat prin Dejani, cu prima noapte dormita (nu campata) la un fost foisor de vanatoare de sub Muchia Hermenesei. Zic “fost” pentru ca, desi foisorul era in buna stare, zona nu mai era de vanatoare, din cauza defrisarilor din prezent. Iata unul din momentele alea cand vrei sa te faci ecologist!

Necazul a fost ca, seara la foc, m-am lacomit la vodca, si inca de unul singur. Urmare: am vomitat de cinci ori in cursul noptii, care numai de “odihna” n-a fost, in conditiile astea (Grecku: “Ba, eram obisnuit sa fiu deranjat de Jan peste noapte, cu fojgaielile lui, da’ tu i-ai dat clasa!”). 

Dimineata a fost grea, dar, cum-necum, am reusit sa ma tin dupa baieti si sa ajung si eu in Curmatura Zarnei. 

De acolo ne-am tarait greu pana la lacul Urlea, unde iar n-am campat, ci ne-am bagat in noul refugiu de mai jos de lac, pupa-i-as talpile aluia de l-a facut! Si nu de lene de a intinde cortul, ci din cauza vantului teribil care-a suflat in noaptea aia, vant care ne-ar fi facut varza corturile, cu noi in ele. Destui au murit asa, nu, mersi!

A treia zi, cand ne-am scos raturile afara, ce sa vezi? Vantul, in loc sa se potoleasca, sufla si mai al dracu’! Am tinut sfat, si cu doua voturi la unu (Jan fiind “unu”, evident), am decis sa ramanem o zi intreaga la refugiu, sacrificandu-ne visul de a ajunge in Valea Oltului la sfarsitul expeditiei. Ne-am umplut ziua cum am putut, dormind,

citind 

si frecand menta, dar in a patra zi eram ca niste cai de curse, gata de mers in stil mare, fara pauze si fara gainarii.

Adica, Grecku si cu mine eram ca niste etc, pentru ca Jan si-a inceput dimineata cu o pauza de vreo ora. Am plecat de la refugiu, Grecku inainte, eu la mijloc, Jan la incheiere de pluton; ajungem in drumul de creasta, Jan nu se vedea nicaieri. L-am asteptat o ora intreaga. Cand apare, in sfarsit, ne-a explicat de ce a intarziat atat. Nu dau detalii despre “explicatie”, este in cel mai pur stil domnu’ Jan.

Totusi, aceasta a patra zi a fost foarte buna: uitati-va pe harta cat e de la Lacul Urlea la Lacul Podragu! Si nici macar nu eram excesiv de obositi cand am ajuns, dupa ce facusem si poza traditionala pe Vistea Mare 

(suntem prea vechi in fagaraseala ca sa ne mai mirosim basinile cu toti bibanii pe Vistea Mica, adica pe Moldoveanu), ceea ce nu ne-a-mpiedicat sa fentam inca o data punerea corturilor: am intrebat-o pe Tanti Corina daca poate sa ne cazeze, si pentru ca putea, de ce nu? In mod uluitor, camera in care-am dormit n-a avut niciun neam prost care sa sforaie ca dementul, asa c-am dormit aproape bine. Doar batranul ungur de langa mine s-a trezit in creierii noptii sa cotrobaie prin rucsac, dar, spre cinstea lui, nu cauta mancare sau bautura, ci hartie igienica. Si ce vina avea el ca articolul respectiv era tocmai la fund?!

A cincea zi a fost cea mai interesanta, dar nu si pentru mine. Iata de ce: primisem un telefon in prima zi (marti) si telefonul asta m-a bantuit toata expeditia, asa ca n-am riscat nimic si am plecat spre Bucuresti. Adica am coborat de la Cabana Podragu spre Cabana Turnuri, apoi pe Valea Arpasului pana la drumul forestier (de unde poti chema taxiul, mai nou; acum 20 de ani nu aveai optiunea asta!), apoi prin defrisarile masive care sunt in curs (a se revedea chestia cu ecologismul), pana in orasul Victoria, unde am mancat ceva la Paradis; cu burta plina, am avut nefericita idee de-a merge pe jos pana la gara, la Ucea de Jos, decizie care m-a rupt de picioare, plus ca era cat pe-aci sa pierd trenul. Dar, pentru ca tot nu l-am pierdut, mi-am luat bilet la clasa I, desi, sincer, nu stiu de ce. Cred ca de necaz. De ce “de necaz”? Pai, de necaz ca nu sunt si eu cu baietii, sa continui traseul!

Pentru ca ceea ce-au facut ei in aceasta a cincea zi este un fel de record de mers pe creasta: de la Cabana Podragu au ajuns la Lacul Capra (asta poate oricine), de acolo au continuat pana la Lacul Caltun (respect!), de unde au ocolit varful Negoiu prin Strunga Ciobanului si au iesit sub Custura Saratii, la lacul colmatat de la Cascada Saratii, unde au pus cortul. Totalul timpului de mers: 11 ore si un pic, depinde cum calculezi. Eu n-am facut niciodata asa ceva in Fagaras, si de fapt, niciunde. Da’ nici ei! Pana anul asta…

In ultima zi, duminica, au coborat spre Cabana Negoiu, iar de acolo pe Valea Raului Mare pana in Porumbacu de Sus, de unde i-a luat Adi cu masina si i-a dus pana-n gara din Ucea de Jos, de unde au luat exact acelasi tren pe care-l luasem si eu c-o zi inainte (sambata). 

Ergo, au ajuns in Bucuresti duminica seara, fara nicio zi de intarziere la serviciu, ceea ce i-a umplut de bucuria de a ma-ntreba: “Ia zi, ba, a fost neaparat nevoie de tine duminica dimineata?”. Ce era sa le spun?! 

Ca n-a fost nevoie de mine, nu numai duminica, dar nici macar luni? Si ca am ratat ca prostul sfarsitul unui traseu aniversar, doar pentru c-asa a zis seful?! 

Se mai intampla si chestii din astea, nu zic. Dar de ce mie?