Nea Cata si Oana Nastase

In primul rand, trebuie precizat ca acest text a fost urcat pe net abia dupa ce-a fost amendat atat de Nea Cata, cat si de Oana Nastase. Deci, daca vi se pare ca suna cam ciudat, nu v-apucati sa dati vina pe pianist (“Face si el ce poate!”), ci pe cenzori. Vrem, nu-i asa, democratie, dar nu pentru catei!

In al doilea rand, Oana Nastase a existat cu adevarat, nu este o creatie fantasca a creierului meu bolnav. Nu numai ca Nea Cata poate confirma; dar chiar si-n ziua de azi exista cineva cu acest nume (Oana Nastase), o oama ca toti oamenii, cu job, probleme, familie, rate la banca, copil la gradi, enfin. Nu despre aceasta Oana Nastase vreau eu sa scriu, ci despre acea legenda a fabulosului deceniu (1985 – 1995), pe care am avut straniul privilegiu de-a o cunoaste.

In al treilea rand, subliniez ca respectivul “straniu privilegiu” nu i-l datorez lui Nea Cata, ci jocurilor intamplarii. In ce-l priveste, Nea Cata a facut eforturi uriesesti ca eu sa n-o intalnesc pe Oana Nastase, probabil ca razbunare pentru Ghijasa: ai tinut Ghijasa secreta fata de mine, Nea Mihaita? Bun, o tin si eu pe Oana Nastase secreta fata de tine, na!

Dar s-o iau cu inceputul. Prin 1987, Nea Cata si cu mine eram colegi de liceu la Creanga, iar profa de lucru manual (“tehnologie”?!) era o inginera, una Cruella, care suferea de semipareza; nu arata prea sexi, biata femeie, de aici si porecla. La ora ei, o gasca mica, dar compacta, se hlizea de zor in fundul clasei, iar la una din poantele lui Nea Cata, toti cinci izbucnim in rasete behaite, specifice ingratei varste de 15 ani (vocea in transformare, etc). Cruella se-ncordeaza sa se autoconvinga ca noi radem de infirmitatea ei (si reuseste) asa ca: “Buzea! Herbei! Dragan! Borsova! Dan! La tabla!”. Evident, toti primim nota doi, de care ne-a durut in cur: auzi, am luat doi la “lucru manual”! Vai, ce drama!

Dupa care lucrurile au cam scapat de sub control: 1987 a devenit 1988, pe noi ne astepta examenul de treapta (asa era atunci, “Treapta I” si “Treapta a II-a”), iar Cruella nu ne scotea din doiuri. Se apropia sfarsitul clasei a zecea si noi tot abonati la “doi” ramaseseram, dar acum eram doar patru: numitul Borsova, un smecheras fara pereche, reusise sa se linguseasca pe langa Cruella si fusese radiat de pe lista neagra. Au intervenit parintii nostri: “Tovarasa profesoara, mai ascultati-i o data, dati-le o sansa!”. Cruella ne asculta: “doi” la toti! Era nasol, parintii intervin iar, de data asta in forta (“Nu se poate-asa ceva!”), Cruella ne da lucrare scrisa, sa nu zica nimeni ca ne persecuta, dupa care ne anunta sagalnica: “Baieti, s-a spart gheata! Ati luat cu totii nota patru!”.

Sincer, nu-mi amintesc cum s-a terminat aventura “manuala” pentru mine si pentru Herbei, dar Nea Cata si-a luat actele de la secretariat si-a dat treapta a doua la Sincai. Psihologic, a fost echivalentul deciziei de expatriere, daca pastram proportiile varstei si ale mediului (voi, cei care-ati emigrat, poate c-aveti o mai buna intelegere a faptului); lui Nea Cata nu i-a fost deloc usor. In ce-l priveste pe Dan, el a gasit un mod foarte personal de a depasi “impasul Cruella”, dar mai bine il las sa povesteasca singur, ca-i un povestas innascut.

Ei bine, cu cine-a nimerit in clasa “expatul” Nea Cata, la Sincai? Ati ghicit. Vine dupa prima zi si-mi zice, misterios: “Ba, Nea Mihaita, fii atent la mine: sunt in clasa cu Oana Nastase!”. Eu ma uit la el ca oaia, c-o privire etern-mioritica (“Si?!”). Asa incepe legenda Oanei Nastase.

Pentru ca, pe parcursul ultimilor ani de liceu (’88 – ’89 si ’89 – ’90), Nea Cata m-a terorizat cu Oana Nastase cum nu m-a terorizat nimeni, niciodata: ba, dar cat de misto e Oana Nastase! Ba, dar cat de tare e Oana Nastase! Ba, dar cat de speciala e Oana Nastase! Ba, dar cat de peste fire e Oana Nastase! Simteam ca-nnebunesc, vedeam OZN-uri in miezul zilei, de vreo doua ori era sa ma calce tramvaiul, nu mai ieseam la fotbal, neglijam chiar si sa-l bat pe Caloto, ce sa mai, incepeam sa cedez sub presiune. La orice intrebare de-a mea, oricum o formulam si-o rasuceam (“Dar ce face asa de nemaipomenit?”), Nea Cata imi replica superior, de la inaltimea lui de coleg al legendei: “N-am cum sa-ti explic!”. Am schimbat tactica si-am inceput sa ma milogesc de Nea Cata sa mi-o arate si mie, doar atat, sa mi-o arate, de la distanta. Nea Cata a reflectat profund si a produs urmatorul raspuns, pentru care n-am de gand sa-l iert vreodata:

“Neee… nu ti-o arat, ca mi-o strici!”.

Daca asta ar fi fost tot, Oana Nastase ar fi ramas o simpla fantasma a “ferestrei de sensibilitate” din timpul anilor de liceu, nimic mai mult. Un fel de “Sburatorul” la feminin, o shtima (a pixie, cum se mai zice-n Limba Lumii), dar iata ca soarta a vrut altfel: candva, prin ’93 sau ’94 (oricum, inainte de armata), hop ca Nea Cata e-atacat cu pupaturi pe strada, moa-moa, ce mai faci, Cataline, bine, si eu tot bine, ma bucur ca te-am vazut, asemeni, pa, pa. “Cine era persoana?”, intreb si eu ca prostul. “Cine, aia?”, zice Nea Cata. “Oana Nastase”.

M-a-nghitit pamantul! Pentru ca eu o cunoscusem pe Oana Nastase in 1987, cand Nea Cata era taune, habar n-avea de nimic (“Uite, mama, militarii!”). Dar de unde sa fi stiut eu cum o cheama?

In vara lui ’87, ca proaspat absolvent al clasei a noua, am fost recompensat de regimul comunist cu o “tabara PTAP”. Adica regimul mi-a furat cateva zile din viata si din vacanta, ca sa ma inchida in internatul liceului IMGB din extremul sud al Bucurestiului, unde, alaturi de alti napastuiti din cateva licee, am deprins tainele pasului de defilare, al salutului paramilitar, al aruncatului grenadei defensive, al tarasului si al mersului piticului. Tabara era condusa de niste activisti de partid, relativ tineri, fara pile (oricum, nimeni din tabara n-avea pile, c-altfel n-ajungea acolo!), ajutati de-un repetent de la liceul 27 (actualul liceu “Octav Onicescu”), un gigant cunoscut tuturor sub porecla de “Cocaru”. Porecla o are si acum, dealtfel, dupa aproape 30 de ani de puscarie (din “etern repetent” a devenit “etern recidivist”, un traseu previzibil pentru un violator). Noi toti peatepistii aia, mucosi ca mine, activisti, cocari, toti, eram fascinati de una dintre fetele din tabara, dar niciunul nu indraznea sa-i faca avansuri. Nici macar numele nu i-l spunea nimeni: era “ea”, atat. Si toata lumea stia despre cine era vorba.

Oana Nastase era de statura mijlocie, cu parul foarte lung si negru, cu corp frumos, de copil crescut in comunism, in foame. Dar nici vocea ei, nici privirea nu erau de copil. Nu stiu sa descriu o voce, nu exista cuvinte pentru asta, ce-as putea da din taste? “Usor ragusita”? Scartz! “Invaluitoare”? Laba! “Dominatoare”? Hai ca-n stilul asta ma las de scris si m-apuc de platforme-program! Ceea ce vreau sa spun e ca vocea Oanei Nastase nu era vocea unei adolescente de 15 ani din fundatura comunista zisa “Romania”, ci vocea Jessicai din Dune, vocea Missionariei Protectiva, vocea imparateselor Irina sau Theodora, vocea celei care a trait totul, care a vazut totul, care a luat decizii si care a ucis. Cu vocea aia putea sa dea o lovitura de stat, n-avea decat sa ordone PTAP-ului sa-i aduca capul lui Ceausescu pus pe-o tava – si ordinul se executa! Nu stiu cum functioneaza asa ceva, n-am nicio idee. Probabil ca Forta era foarte la ea acasa in corpul Oanei Nastase. Nu stiu, zic si eu.

Dealtfel, nici nu-si folosea vocea, n-avea nevoie: odata, la o instructie, marele Cocaru a ragait si s-a scarpinat la pula, ca sa ne impresioneze cu nemaipomenita lui duritate de puscariabil. Oana Nastase s-a uitat la el, o singura data, scurt. De-atunci, Cocaru n-a mai facut niciodata asa ceva in prezenta ei. Buninteles ca s-a razbunat pe noi, piticii, pentru umilinta asta: seara ne-a facut program de “taras” pe sub paturile din dormitor, dar s-a indurat totusi sa ne lase sa dormim in paturi, nu sub ele, dupa ce i-am dat toti banii pe care-i aveam la noi. Dar, cum spuneam, asta-i alta poveste, pentru alta data.

p.s. 1: “PTAP” inseamna Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei. Nu stiu ce cauta Oana Nastase acolo si nici cum a reusit Nea Cata sa fenteze tabara aia. Poate ne spune chiar el!

p.s. 2: in urma unei mature deliberari interioare, Nea Cata s-a decis totusi sa transeze chestiunea, oferind acest jignitor raspuns:

Bre Nea Mihaita... problem! Ceea ce era doar o parere, acum mi se confirma! Esti amnezic rau! Ai uitat ca am fost impreuna in tabara aia la IMGB? Ai uitat cat taras am bagat impreuna? Cate grenade am aruncat cat mai bine, ca sa nu ne ducem dupa toate celelate aruncate de cei care ne intreceau? Ai uitat cata pasta de dinti ne-am spalat de pe pula, ca intrau alde smecherii mai mari noaptea cand dormeam si ne aratau ei “poante” cu bibani? Aoleo... ce ma fac eu cu tine? Ai uitat cate filme despre spionajul american ne puneau ofiterii de la informatii, de ne cacam pe noi de ras? Huo! Ce voiai sa zici, ca m-am fofilat, c-am fost pilangiu si am tulit-o?! Baiete, fusei acolo, atunci am cunoscut-o si eu pe diva, asa ca m-am bucurat si mai tare cand am emigrat la Sincai si-am picat cu ea in clasa!

Sa-ti mai zic una: nu am fost de fata cand s-au reunit colegii de la Sincai, pentru ca un labagiu nu m-a anuntat si pe mine de intalnire (de oftica... deh, ce sa fac daca sunt popular?). Cine crezi tu c-a fost singura persoana care, cu vocea ei cristalina, sculatoare, a intrebat de ce lipseste Cata Dragan? Ai ghicit, era ea, irepetabila Oana Nastase, eternul vis pierdut al lui Nea Mihaita!

Si-ai mai uitat o expresie care-a fost ani de zile un leit-motiv de distractie si care-ti apartine: atunci cand ne-am intalnit cu ea pe strada si m-a pupat de salut, ai avut o replica memorabila, miortaita cu curaj in directia superbei siluete care se indeparta:

 “Si pe mine, si pe mine, si pe mine!”.

Tragedia Bucurestiului

Puteam sa scriu “ghinionul Bucurestiului” si era mai aproape de adevar, dar am preferat-o p-asta cu “tragedia” ca suna mai gongoric, mai pompieristic. Dar ce vreau sa spun:

eu cred ca reputatia foarte proasta de care se “bucura” acest oras oriunde in tara nu e data nici de pozitia geografica, nici de clima, nici de aglomeratie si nici de preturi. Da, orasul e pozitionat total excentric pe harta tarii, dar cate capitale nu-s plasate la fel, si nu se supara nimeni?! Da, e construit intr-o campie mlastinoasa, cu sol pacatos, de te ia mama dracului pana sapi un nenorocit de metrou; da’ ce, Sankt Petersburgul n-are parte de aceeasi belea? Da, clima Bucurestiului e minunata, adica vara e cald ca-n India, iar in timpul iernii viscoleste ca-n Kazahstan; si ce-i cu asta? Ce, Brasilia are clima mai buna?! Sau chestiile astea, ca e aglomerat si scump: ha, ha! Dar ce capitala e altfel? Nu zic de Londra, sa ma luati cu vorba aia ca “Nu se compara”, dar ia uitati-va la Varsovia: vi se pare cumva mai ieftina si cu trafic mai lejer decat Bucurestiul? S-avem pardon!

Nu. Cred ca necazul cel mare e ca Bucurestiul e inconjurat de cele mai “proaste” judete din Romania, din punct de vedere al calitatii umane. Teleorman. Giurgiu. Calarasi. Ialomita. Olt, chiar (asta e ceva mai departe, dar tot prea aproape, din punctul meu de vedere). Oamenii care locuiesc in aceste judete sunt cele mai jalnice exemplare de romani, aflati intr-o inapoiere cronica fata de restul tarii, si asta nu de azi, de ieri, ci de secole. Asta e zona cea mai afectata, pe termen lung, de regimurile fanariot si comunist; de aici si-au recrutat aceste regimuri “cadrele” de nadejde si tot aici s-a oplosit cea mai saraca si compacta minoritate tiganeasca.

Dau cuvantul lui Cezar Paul-Badescu (romanul “Luminita, mon amour”, editura Polirom, 2006, ISBN 973-46-0386-8, pag. 214-215): “Intraseram intr-o lume jegoasa, cu oameni de confort doi. Blocul era construit prin 1975 si fusese populat de comunisti cu indivizi adusi de la tara sa munceasca la uzina IMGB.

Cine iubeste clasa muncitoare sa se duca sa traiasca macar o luna intr-un bloc ca acela. Sa simta mirosurile vietii adevarate, cate un altul la fiecare etaj, combinate cu unul comun, de la toboganul de gunoi. Sa nu aiba apa calda, fiindca ceilalti locatari prefera mai degraba sa-si dea salariile la carciuma din colt decat sa plateasca intretinerea. Sa asculte toata ziua manele de la boxele puse in geam de binevoitori. Sa asiste la scene apetisante, cum ar fi cea a dusului gunoiului la tobogan: oamenii ies in sosete, intra in camaruta tomberonului, lipaie in zoaiele de acolo si se intorc linistiti in casa (e de presupus ca in aceleasi sosete si dorm). Sa auda prin peretii subtiri ai blocului desele certuri conjugale insotite de tipete. Sa calce in balta de pisat sau, la ocazii mai deosebite, in cacatul care troneaza in mijlocul liftului. Sa vasleasca prin valurile de coji de seminte pana intra in casa. Sa-i sune in cap pana la ore tarzii tacanitul zarurilor de table, manuite cu dexteritate de tipi care-si fac veacul in fata blocului, imbracati in maiou si in pantaloni de pijama. Sa se simta solidar cu cei care-i caligrafiaza “pula” pe usa.”

Aici voiam sa ajung. Acestia sunt oamenii “adusi de la tara”. Intreb: de la ce “tara”?! Pai, adusi din satele astea sordide din campia Baraganului, populate, cum zice autorul, de “oameni de confort doi”. Acestia sunt oamenii pe care tara ii identifica cu notiunea de “bucuresteni”.

Si atunci, daca acesti tarani semi-urbanizati nu reprezinta Bucurestiul (si nu-l reprezinta, in mintea mea!), cine sunt “bucurestenii”?

Eu zic ca oamenii din provincie care se muta la Bucuresti, neadusi de nimeni, ci prin propriile eforturi, sunt adevaratii bucuresteni. Oameni bine educati ce aleg sa se mute aici din cauza salariilor mai mari si a iluziei unor scoli mai bune pentru copiii lor (e o iluzie: cele mai bune scoli, licee si universitati din Romania nu se afla in Bucuresti. Stiu ce vorbesc).

Ergo: intocmai ca si Romania in ansamblu, Bucurestiul e locuit de doua tipuri umane foarte diferite, care nu interactioneaza social aproape deloc. Pe de o parte, fostii proletari, actualmente lumpeni de toate felurile, care au fost luati de la coada caprei si bagati in fabrici de regimul comunist. Pe de alta parte, intelectualii si fosta tehnocratie educata in comunism, care a devenit, mai mult sau mai putin, nucleul clasei de mijloc din capitala. In functie de zona bucuresteana de care vorbim, unul sau altul din aceste tipuri umane este majoritar. Foarte general spus, sudul e locuit preponderent de primul tip uman, iar nordul de al doilea.

Apropo, eu stau in sudul Bucurestiului.