Am fost s-o vedem pe Mariana Mihuţ în piesa asta, despre care
le Bucarest entier zice că e cea mai faină montare din târg. Las la o parte amănuntul că am făcut rost de bilete prin bunăvoinţa domnişoarei Dana (îl las pentru că e supărată pe mine, nu din alt motiv!).
Piesa are bune şi rele. Încep cu relele: e prea lungă (4 ore!) şi e o dramatizare (după cum se ştie, dramatizările sunt foarte dificile, în comparaţie cu piesele scrise de la bun început ca piese de teatru). Cu asta am terminat cu relele.
Bunele: jocul actorilor. Pe Mariana Mihuţ şi pe Claudiu Stănescu îi ştiam, marea surpriză a fost Marian Râlea, interpretul rolului principal. Nu îl ştiam pe Râlea decât ca pe un marţafoi de pe la TV, ceea ce arată cât sunt de dobitoc: dacă avea omul nevoie de bani, ce mare crimă că a lucrat într-un proiect TV?! Adică, ce, eu sunt un scriitor de nimic, doar pentru că-mi câştig pâinea scriind profunzimi ca „Sună ACUM şi poţi câştiga un
voucher de două persoane!”? Dacă nu eram un meschin prin definiţie, ar fi trebuit să îl judec cu aceeaşi măsură cu care mă judec pe mine. N-am făcut-o. Îmi pare rău. Fac
mea culpa aici şi zbier urbi et orbi: Marian Râlea este un mare, un foarte mare actor. De fapt, ACTOR, ca să fie clar.
După această mult prea lungă digresiune, ajung la miez: anume, la emoţiile pe care le-a creat în mine acest spectacol. Foarte simplu spus, mi-am amintit de propria copilărie şi mai ales de suferinţa pe care lipsa de putere o naşte în copii. Să mă explic.
Dacă definim (restrictiv) „puterea” ca pe „posibilitatea de a face ce vrei tu, nu ce vor alţii”, atunci copiii sunt complet lipsiţi de putere, cel puţin în societăţile tradiţionale (Rusia, România). Problema are implicaţii pe termen lung, pentru că un copil crescut în „dictatură parentală” are toate şansele să devină un sclav şmecher, la maturitate, şi nu un cetăţean. Aţi prins ideea: sclavul şmecher, fiind lipsit de libertate personală (putere de decizie în ceea ce-l priveşte personal), se va preface că face ce i se spune să facă, dar va încerca pe toate căile să-l prostească pe deţinătorul puterii (părinte, stat, preot, şef de birou etc). Exemple: taică-meu avea ideea fixă că trebuie să mă scol de dimineaţă. Când pleca el la muncă, la şase jumătate, mă trezea cu forţa, presupunând că eu îmi încep ziua şi mă apuc de lecţii. Evident, după ce ieşea el pe uşă mă culcam la loc şi mă sculam târziu de tot, tocmai pe la zece (aşa că oha lecţii!). Când mă lăsa în pace (se mai întâmpla), mă urneam din pat la opt şi ceva şi m-apucam de treabă. Alt exemplu: muncitorii din comunism, sclavii şmecheri care se fâţâiau toată ziua prin uzină târâind un cornier de colo-colo.
Unde vreau să ajung? La deresponsabilizare. Saşa, băiatul din piesă (interpretat de Râlea), nu vrea să ia medicamente, dar i se vâră cu sila pe gât. Evident, el le scuipă atunci când nu stă nimeni cu ochii pe el. Ce adult va deveni Saşa? Un sclav şmecher, un rus adevărat (sau un român, tot aia). Nu va avea niciodată mentalitatea unui cetăţean, care să ia singur decizii şi să poarte răspunderea pentru ele. Ce aş fi devenit eu, dacă nu cădea comunismul? Un dizident? Niciodată. Caracterul mi-a fost modelat din copilărie în direcţia exact opusă: zi ca ei şi fă ca tine, dar ai grijă să nu fii prins. Fii şmecher, oportunist, nu spune ce gândeşti cu adevărat, nu-ţi alinia vorbele cu faptele (una să spui şi alta să faci, numai ca să-ţi fie bine). Prosteşte pe cine poţi, că şi alţii vor să te prostească pe tine. Strecoară-te. Nu-ţi asuma nimic. Pupă în cur pe cine trebuie. Nu ieşi în faţă.
Bref, „Don't volunteer!”, cam la asta se reduce pachetul formativ pe care l-am primit de-acasă. Şi pe care îl primeşte şi Saşa. Şi pe care l-au primit generaţii întregi de copii crescuţi în comunism, în România, în Rusia şi oriunde.
Nicio mirare că putinismul există şi triumfă, pentru moment. Îl sprijină zeci de milioane de Saşa. Dar dacă copiii lor primesc o altă educaţie, o educaţie responsabilitoare, o educaţie de cetăţeni („Fă ce vrei tu, dar plăteşte preţul”), atunci ce-o să se întâmple cu toţi liderii autoritari din lumea asta?!
Aşa cum (nu) se ştie şi cunoaşte, azi e ziua Bucovinei. Cel puţin a Bucovinei de Sud, cea care a rămas la România; cea de nord, pe care ucrainienii o numesc „Ţerniveska Oblast” (Regiunea Cernăuţi) n-are nici un motiv să considere 28 noiembrie zi de sărbătoare. Ce ar putea sărbători ucrainienii?! Că acum 93 de ani au fost învinşi la vot? Că nemţii, evreii şi polonezii din Bucovina au votat alături de români, pentru unirea cu România, şi împotriva ucrainienilor, adică împotriva unirii Bucovinei cu „Republica Populară a Ucrainei de Vest”? Oricât ar fi de cvasi-uitate tensiunile naţionaliste la Cernăuţi, actuala majoritate ucrainiană nu poate sărbători aşa ceva. Ar fi ca şi cum românii s-ar face muci de bucurie în fiecare an pe 30 august, în cinstea celui de-al doilea arbitraj de la Viena (cunoscut în România ca „Dictat”).
