La Boucherie, Luxemburg

N-am fost la Luxemburg, a fost nevastă-mea, pe mine m-a lăsat acasă. Nu prea-mi plac vâjâielile astea ale ei fără mine, hop la Barcelona, hop la Viena, hop la Luxemburg, în timp ce prostul stă de strajă patriei, să-l râdă și curcile. Da’ ce să fac? Pot pentru ca să-i zic ceva? Nimica nu pot pentru ca să-i zic, că pleacă pe banii ei. Să fi fost eu bogat, ehe, altă făină se măcina la moară, dar așa...

Bine, că ea-mi aduce câte ceva de pe unde umblă, ba o carte, ba o sticluță, ba cine știe ce (odată a luat din duty-free un butoiaș de bere! Am rămas tâmpit când am văzut-o la Otopeni împingând triumfătoare la căruciorul cu bagaje, cu butoiașul moț-cocoț, plasat drept în vârful stivei). M-am tot gândit dacă asta n-o fi „pandantul” situației bine-știute din filme, când soțul vine acasă c-un buchet de flori; o fi, n-o fi, n-are importanță, calul de dar nu se caută la dinți.
Raportul despre cum se bea în Luxemburg sună în felul următor:

„În Luxemburg nu se bea. Este prea scump. În Luxemburg se muncește mult, pe bani grei, se mănâncă foarte bine cu 11 euro - plat du jour - și se bea apă plată. Singura, dar absolut singura șmecherie este să faci invers decât în orice oraș normal: să mănânci în centru, nu la periferie! În centru este ieftin și bun, la periferie este foarte scump și foarte fiță – înțelegi, restaurantele din centru sunt pentru turiști, backpackers, fel și fel de săraci, dar alea de la margine sunt pentru băieții și fetele care muncesc la Consiliul UE, la Curtea Supremă și pe la alte chestii d-astea, nu vrei să știi pe ce salarii”. Am întrerupt-o cu obrăznicie: „Ba vreau să știu! Mie-mi plac banii, grozav îmi plac! În afară de, hm, și de bere, nu se află pe lume ceva care să-mi placă mai mult ca banii!”. „Îți plac, da, de la distanță, că mai păduche decât tine nu e nimeni: două mii de euro e acolo salariul minim, adică minim, înțelegi ce-i aia «minim»?! Altfel spus, 11 euro pe oră. La banii ăștia, mersi! Aș sta și eu la băutură cu muncitorii din construcții...”. Așa-și închipuie femeile că se muncește în construcții! Dar înțelegeam unde bate; m-am mai foit, m-am mai foșgăit, și pe urmă am întrebat așa, apropo de nimic special: „Da’ din cât ai văzut tu Luxemburgul ăsta... pe acolo sunt copaci?”.

articol publicat în numărul 3/2018 al revistei Cațavencii 

Nu e lampă cum e becul şi nici camp cum e Artek-ul

Ştiţi ce era Artek? Nici nu mă mir că nu ştiţi: sunteţi prea tineri. Dar un camp ştiţi ce e? Nici nu mă mir: sunteţi prea bătrâni. Întrebaţi-vă copilul, să vă-nveţe el. Sau citiţi în continuare, dacă nu vreţi să-l deranjaţi de la lecţii (ha, ha!).

Un camp este, în lumea de azi, ceea ce era o tabără şcolară pe vremea noastră. Da, exact, locul ăla unde învăţai să fumezi, să te pişi în sticlă, să scuipi la distanţă, să explorezi (verbal, dacă nu altfel) anatomia colegelor de clasă, etc. Da, sună foarte comunist, dar ce să fac dacă aşa a fost copilăria noastră, comunistă cât cuprinde?! Iar, în lumea comunistă, cea mai grozavă tabără era Artek-ul din URSS, că acolo aveai parte şi de estone, şi de mongole, şi de nemţoaice, şi de vietnameze (altă viaţă faţă de tabăra de la Năvodari, unde cunoaşteai doar oltence şi alte sărăcii!). Însă, ca să ajungi acolo, trebuia să fii copil de şmecher (securist sau nomenclaturist), să ai note bune la şcoală şi să fii fluent în rusă.

Lumea de azi e altfel. Am fost la Târgul de Licee de Elită şi Tabere Internaţionale de Vară ediţia 2011 (Dumnezeule, ce nume! Ăştia n-au şi ei un copywriter mai de Doamne-ajută?!), şi am constatat schimbarea: ca să ajungi într-una din taberele şcolare din lumea capitalistă, trebuie să fii copil de şmecher, să ai note bune la test şi să fii fluent în engleză. Complet altceva, neicuşorule, n’est-ce pas?

De ce trebuie să fie tac-tu şmecher: ca să-ţi poată plăti taxa, care-i între 1000 şi 3000 de euro pentru două săptămâni (există şi oferte speciale, de 700 de euro şi ceva, da’ alea-s în ţigănie, la Milano, Roma, Valencia, Barcelona, Nisa, Viena, Köln, nenorociri de-astea). Chiar şi când vii cu banul jos, nu eşti primit, dacă nu iei testul pe care ţi-l dau ei şi interviul de limbă. Evident, fiecare ofertant îşi promovează limba lui, neamţul vrea să ştii nemţeşte, austriacul la fel, francezul vrea franţuzeşte, şi tot aşa. Există şi excepţii: fomiştii de letoni te bagă la cursuri de rusă, olandezii cei deştepţi te-ndoapă cu engleza, iar elveţienii sunt cei mai negustoraşi dintre toţi: germană, franceză, italiană, engleză, ce doreşte clientul. Avem di tăti!

Eu am nimerit pe mâna lui Curt Schmitt, elveţian de-al nostru, care m-a lămurit mai pe-ndelete. “Domnu’ reporter”, zice el, “mata n-ai înţeles bine. Eu am venit aici ca să vând în primul rând şcoala mea, Lyceum Alpinum Zuoz, şi abia în al doilea rând, cu totul secundar, tabăra mea de vară, International Summer Camp & Junior Golf Academy 2011. Că o tabără e doar o tabără, vine şi se duce, da’ dacă copilu’ lu’ matale vine să facă liceul la noi în Elveţia, altă sumă rupi din portofel!”. Şi Schmitt zâmbeşte larg, semn că discuţia s-a încheiat, el nu mă mai reţine. Dar nu-l las să scape aşa uşor: “Muriţi de foame, ai? Vă crapă buza dup-un bănuleţ, acolo! V-a lovit la icre Procesul Bologna, n’est-ce pas? Aţi bătut drumul până-n colţul ăsta uitat de lume, doar-doar oţi mai ademeni vreo odraslă de şmecher la liceul vostru de fiţe!”. Schmitt râde, se aşază mai bine în scaun: “Nu, nu, greşit. Aţi înţeles exact pe dos. Acordurile de la Bologna sunt un progres extraordinar, iar competitivitatea învăţământului european va creşte exponenţial, veţi vedea. Eu însumi am constatat, aici în România, câte limbi străine vorbesc adolescenţii: numai astăzi am discutat în patru limbi cu tineri din ţara dumneavoastră. Aveţi un învăţământ remarcabil!”. Mă umflă râsul: “Avem pe dracu’! Învaţă ei singuri, de foame, ca să poa’ să plece din ţară cât mai repede!”. Schmitt se ambalează: “Şi încă ceva! Elevii noştri vin din ţările cu economii puternice: Statele Unite, Brazilia, Coreea de Sud, Japonia, iar din Est, cei mai numeroşi sunt polonezii şi românii! Asta spune multe, domnule reporter!”. Renunţ la direcţia discuţiei, e clar că omu-i din alt film: “Sunteţi singurul elveţian de la târg?”. “Nu”, zice el, “mai sunt aici două licee, dar unu-i mai scump ca mine, vinde mai greu. Celălalt e ceva mai ieftin, ăla chiar a făcut afaceri!”.

Îi mulţumesc şi plec, uşor derutat: mie-mi pare că toţi expozanţii fac afaceri, că părinţii români sunt disperaţi să-şi dea copiii la şcoli bune. Încerc să discut cu câţiva părinţi, eşec total: mă refuză toţi, speriaţi, bănuitori, încruntaţi, agresivi. Cum să nu vrea tinerii să plece de-acasă, cu asemenea genitori, de-abia coborâţi din copac?!

La plecare dau peste un oficial: “Domnu’ organizator”, îi zic, “da’ pentru mine n-aveţi o ofertă, ceva, că şi eu vreau să-nvăţ carte într-un loc civilizat?”. El se uită derutat la firele albe din mustăţile mele: “N-avem”.

text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011

Drinking abroad: ReMi (Taganrog)

Să vă zic un secret, unul mare-mare: eu nu-mi scriu singur textele. Adică, da, le scriu, dar dup-aia le dau neveste-mii la corectat, iar ea găsește zeci de chichițe, ba la diacritice, ba la logica internă a textului, ba la gramatică, ba la conținutul de informație (de exemplu, sunt o grămadă de ”Dunări” în Viena, vreo trei sau patru, iar eu le-ncurc tot timpul, evident; când am scris textul – unicul! – despre un prăpădit de bar vienez, a stat vreo două zile să-l migălească, nu carecumva să se strecoare, Doamne feri, vreo informație inexactă. Femeie, ce să zici!).

Dar asta-i partea bună. Partea mai puțin veselă e că dumneaei are, mai nou, și păreri, cum să le spun, ”artistice”, adică se-aruncă să-și dea cu presupusul și despre cum ar trebui să fie textul, literar vorbind. ”Mai nou” înseamnă, de fapt, de când am început să povestesc de barurile din Donbas și mi-am făcut conturile alea pe site-urile de socializare, rusești și ucrainiene (Vkontakte și Odnoklassniki); am observat eu că mârâie cu tot mai mult curaj, dar am zis c-o fi de la hormoni. De unde! Luată din scurt, doamna a mărturisit că, după umila ei părere, textele sunt tot mai ”urâte”. Am amenințat-o cu trimisul la cratiță, dar i-am permis să se explice: cică voi, cititorii, nu vreți să aflați despre localuri ”oribile”, de bețivi incurabili, din locuri oricum uitate de Dumnezeu și de oameni (adică Ucraina de Est!), ci de locuri ”frumoase”, unde să vă duceți ”iubita” la o ”cină romantică” unde să mâncați ”ceva bun”, să vă ”țineți de mână” și să vă ”priviți lung în ochi”. Am citat, că să pricepeți că, da, toată lumea a-nțeles că voi, cititorii noștri, sunteți mai inteligenți decât ai lor, deci meritați ce-i mai bun; fie și-n materie de baruri! 

Deci, de mânuță cu ”iubita” prin Donbas (mă rog...) nu aveți unde face pe romanticii decât în Taganrog, despre care știu că e-n Rusia, dar nu sunt prea sigur că-i și el în Donbas(-ul rusesc). Vera, sursa mea de pe Odnoklassniki, zice c-ar fi (sursa are și poză, să mor dacă nu dai în bâlbâială!); cică acolo a fost ea cu primul ei iubit, care a dus-o la ReMi, unde s-au ținut de mână și-au privit marea. Nu știe nimic de prețuri, că cic-ar fi plătit ăla. Nu știe nimic de beri, că ea a băut ”un suc”. Konieț.

p.s. ”Donbas” e de fapt teritoriul din jurul râului Doneț, afluent dreapta al Donului. Jumătate din Donbas aparține Ucrainei (regiunile Luhansk și Donețk) și jumătate Rusiei (vreo 10-12 raioane, nu știu bine). Am precizat, că ea zice că nu se-nțelege!

acest text a aparut in numarul 31 din 2014 al revistei "Catavencii"

Viena

E timpul să văd și eu gazometrul din Viena și să beau un șpriț la Albertina. Nu se mai poate așa!

A patra Unire

Aşa cum (nu) se ştie şi cunoaşte, azi e ziua Bucovinei. Cel puţin a Bucovinei de Sud, cea care a rămas la România; cea de nord, pe care ucrainienii o numesc „Ţerniveska Oblast” (Regiunea Cernăuţi) n-are nici un motiv să considere 28 noiembrie zi de sărbătoare. Ce ar putea sărbători ucrainienii?! Că acum 93 de ani au fost învinşi la vot? Că nemţii, evreii şi polonezii din Bucovina au votat alături de români, pentru unirea cu România, şi împotriva ucrainienilor, adică împotriva unirii Bucovinei cu „Republica Populară a Ucrainei de Vest”? Oricât ar fi de cvasi-uitate tensiunile naţionaliste la Cernăuţi, actuala majoritate ucrainiană nu poate sărbători aşa ceva. Ar fi ca şi cum românii s-ar face muci de bucurie în fiecare an pe 30 august, în cinstea celui de-al doilea arbitraj de la Viena (cunoscut în România ca „Dictat”).

Pe de altă parte, în Bucovina românească, azi e zi mare. De la Vatra Dornei până la Dorohoi, de la Suceava la Rădăuţi, lumea lucră ce lucră, apoi se retrage prin locuri de consumaţie: care la el acasă, care la vecin acasă, care toţi la cârciumă (în zonele industriale). Întrebarea este: a meritat? Altfel spus: au aceşti oameni de ce se bucura, sau beau doar aşa, ca să se afle-n treabă (adică de pretext)? Oricât ar părea de ciudat, răspunsul e: a meritat. Unirea de acum 93 de ani a fost rentabilă pentru bucovineni. Mulţi dintre ei au regretat-o şi în interbelic, şi în 1940, şi în 1941, dar acum n-o regretă nimeni. Şi de ce? Pentru că au termen de comparaţie foarte la îndemână, uite de ce!

Oricine poate trece frontiera, legal şi fără nici o problemă (nu mai trebuie viză ca să intri în Ucraina), şi să vadă cu ochii lui. Ce să vadă? Diferenţa s-o vadă. În sate, viaţa oamenilor e cam la fel, dar oraşele diferă mult, foarte mult. E greu de înţeles pentru noi, ăştia de la Bucureşti, care tot timpul ne văicărim şi ne comparăm cu nemţii, dar cei care cunosc Ucraina reală se pun şi ne ceartă: „Ia mai tăceţi din gură. România este Elveţia, dacă vreţi să ştiţi”.

Putina istorie: azi, cartierul Berceni

Cum e sacul aşa-i şi peticul. Cum e Bucureştiul aşa e şi cartierul de sud. Greu de găsit o zonă cu reputaţie mai proastă decât cartierul Berceni! După ce că e cum e, şi-au mai bătut şi scriitorii joc de el: citeşti din Mircea Cărtărescu, din Radu Aldulescu, din Cezar Paul-Bădescu, şi afli că toţi ăia răii, negativii, stau în Berceni – nu, că-mi vine să şi plâng! Da’ dacă scormonesc prin arhive...

În 1701, principele Rákóczi fuge din puşcărie cu ajutorul neveste-sii care-l iubea. Ajunge la polonezi şi se îndrăgosteşte şi el, ca omul, de o altă doamnă, o localnică (tanti Sieniawaska, de profesiune prinţesă – mersi!). Amorul îl face să se cocoşească: în 1703 sare la bătaie cu împăratul de la Viena. Ăla, imperiu, armate, chestii, Rákóczi nimic (de fapt, avea şi el ceva: pe Pintea Viteazul! A murit repede, săracul, de viteaz ce era...). Rákóczi ce să facă, se duce la amicu-i Bercsényi şi zice „Miklós puiule, nu mă lăsa, că în tine îmi e baza!”. Băiat salon, Bercsényi îi dă bani, îi face o armată, i-o instruieşte, mă rog, prietenul la nevoie se cunoaşte. Ba se şi repede până la Paris să-i mai ceară nişte bani lui Ludovic (l-a nimerit p-al XIV-lea, ghinion!). Nu primeşte nici un sfanţ de la calicul ăla, în schimb Ludovic se mileşte de fi-su şi-l angajează în armată (mişcare isteaţă, că Bercsényi junior pune osul la muncă şi ajunge om de seamă, mareşal: una din unităţile de elită ale francezilor se cheamă şi acum „paraşutiştii Berchenyi”).

Rákóczi se chinuie cât poate, da’ degeaba, că tot ia bătaie: după opt ani de război omul e terminat, e gata, fuge în lume cu banii de iaurt. Armata lui se risipeşte care-ncotro, unii se predau, cei mai căpoşi pleacă: unii ajung prin Banat şi de ăia nu ştiu nimic (să-l întrebăm pe Radu Gheo, că el mănâncă Banatul pe pâine), alţii se trag încoace. Brâncoveanu le dă o bucată de pământ dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, să-şi facă şi ei sat: s-a gândit bătrânul şmecher că p-acolo vin turcii, ce şi-a zis, ia să dea turcaleţii peste nişte soldaţi profesionişti, să-i ţină ăia în loc până am eu timp să fug! Uite că n-a avut, l-au luat ca din oală: ca să vezi cât de profesionişti erau oamenii lui Bercsényi...

A rămas de la ei câte un nume: Berchenyi la francezi, Berceni la noi. Elită la ei, elită la noi – acum să nu fim cârcotaşi, cum e ţara aşa-i elita!