Nici un zeu în Cosmos

Adrian Rogoz. Eduard Jurist. Cristian Tudor Popescu. George Ceaușu. Mihail Grămescu. Ovidiu Bufnilă. Dan Merișca. Gheorghe Păun. Mihai Bădescu. Dan Iordache. Valerian Stoicescu. Sorin Simion. Veronica Pătruț. Cornelia Irinca. Alexandru Mironov. Ce s-a ales de ei?

În afară de Cristian Tudor Popescu (actualul CTP), de ceilalți nu mai știu nimic, nici măcar dacă mai trăiesc sau nu. Totuși, acești oameni erau suficient de bine văzuți în anul 1985 (!) încât să fie invitați să scrie pentru una dintre ultimele cărți bine vândute ale Editurii Politice (actuala Humanitas. Precizare pentru uzul celor mai tineri!), volumul colectiv ”Nici un zeu în Cosmos” (pe vremea aia tipăriturile nu aveau ISBN), cu subtitlul de umor involuntar ”Culegere de texte de anticipație pe teme ateiste”. L-am citit cu plăcere în 1985, l-am recitit cu uimire zilele trecute, cu două întrebări bâzâindu-mi în minte. Prima e clară, am spus-o de la început – unde sunt azi ”condeiele tinere” din 1985? Răspunsul e clar: n-au confirmat. Mi se poate spune că literatura SF nu e tocmai-tocmai literatură și că nu-i nicio mirare că oamenii ăștia s-au lăsat de scris și s-au apucat de altceva; la urma urmei, tot în 1985 începuseră să scrie un Florin Iaru, un Radu Aldulescu, un Mircea Cărtărescu, oameni care și azi trăiesc din scris (cum trăiesc, asta e altă poveste). Dar literatura SF era ”trambulina de lansare” pentru debutanții onești, care chiar voiau să scrie pentru că aveau idei de exprimat, nu pentru că aveau nevoie de bani și dispoziție pentru pupincurism (ca Nicolae Dan Fruntelată sau Corneliu Vadim Tudor, de pildă). Atunci, dacă oamenii ăștia erau cinstiți și aveau drag de scris, de ce s-au lăsat? De ce au părăsit patria literelor, alegând Altcevaul?

Nu știu, nu am un răspuns în care să și cred. Poate au încetat să creadă în ei înșiși. Poate au încetat să creadă în terapia scrisului. Poate au încetat să mai facă ceva din care nu câștigau nimic. În ceea ce mă privește, eu n-am încetat să cred: când mă simt copt, scot și continuarea de la Berile de Aur, nicio frică!

A doua întrebare: ce s-a întâmplat cu lumea promisă în literatura SF? Atunci ni se părea că ”roirea galactică” (expresia este a lui Noica, nu a mea), e aproape, e la îndemână, că se va întâmpla, poate, încă în timpul vieții noastre. Că vom vedea colonii pământene măcar pe Lună și pe Marte, dacă nu pe Mercur sau pe Europa. Că fizica va face pași mari înainte și că minunile tehnologiei vor urma puhoi, după ce un nou Einstein va gasi ecuația aia fundamentală (nu mă întrebați care, c-am uitat! În orice caz, era fundamentală rău, urma să schimbe din temelii înțelegerea lumii fizice). Că The New Brave World e aproape, uite-acilea, ne-așteaptă după colț!

Ce s-a ales din toate astea? Smartphone-uri! Jocuri în rețea! Filme de pe torenți! Generația Pro și următoarele! Oaia Dolly! Nu, nu e puțin, e chiar foarte mult, ca progres pur tehnologic, dar foarte puțin față de marele vis al spațiului. Sau de contactul cu altă specie inteligentă. Cred că la fel s-a simțit și Columb: a vrut să ajungă în Asia și să se-ntoarcă încărcat cu bani grei, iar în schimb a descoperit America, cu care n-a avut ce face... și din care el, personal, n-a tras nici cel mai mic folos!

La fel m-am simțit și eu recitind ”Nici un zeu în Cosmos”: că nu ne-am întâlnit cu niciun zeu, hai, mai treacă-meargă; dar, după atâția ani, să n-avem parte de nici cel mai mic Cosmos?! Foarte trist, tovarăși! Sunt foarte dezamăgit.

Oare așa simte un om la sfârșitul vieții? Că și-a luat țeapă și că The Promised Land este caca-maca?

Dacă eu, ateu, mă simt așa... vă dați seama cum trebuie să se simtă credinicioșii care au așteptări mult mai mari de la zeii lor? Vai de capul lor!