Arborist

Timp de trei luni, februarie – aprilie 2014, am lucrat ca arborist în Londra. Nu aveam niciun fel de experiență: într-o seară am primit un telefon, a doua zi eram în avion cu noaptea-n cap, aterizam la Luton pe la șapte și ceva, iar la nouă dimineața începeam prima mea zi de muncă. Primul șoc a fost echipamentul: pantalonii de arborist sunt groaznic de groși și de grei (în caz de accident, lama drujbei trebuie să rămână încurcată în pâsla lor, nu să ajungă la carne), iar ai mei erau fantastic de vechi, rupți și găuriți, arătau ca-n teatrul futurist. 

Casca nu-mi stătea bine pe cap (era veche și ea, îi lipseau rotițele de fixare), bocancii cântăreau enorm, iar vesta reflectorizantă avea fermoarul rupt. Am aflat ulterior că așa era înțolit fiecare boboc, prin tradiție, iar de greutatea bocancilor nu m-am mai plâns după ce o lamă de drujbă s-a oprit în bombeul de oțel al stângului, lăsându-mă cu același număr impar de degete la picior.

Munca fizică printre străini, dar alături de români, nu-i un subiect de primă pagină; totuși, din munca asta umilă au intrat în țară mai multe miliarde de euro decât a primit România de la Uniunea Europeană, așa că merită o liturghie. Dar, înainte de a descrie o zi obișnuită de lucru, poate c-ar fi bine să prezint echipa.

Pe cea mai înaltă treaptă profesională se află ”cățărătorul” (climber-ul), care-i creierul echipei. El decide cum se abordează lucrarea, el impune ritmul și el prioritizează sarcinile fiecăruia, nemaivorbind că face munca cea mai grea: el se cațără și taie. 

Drujba lui specială (topper-ul) e una dintre cele mai periculoase scule pe care le știu – cam toți cățărătorii suferă accidentări în scurta lor carieră, adică au tăieturi la mâini, la picioare, la față sau chiar la burtă. Întîmplarea face ca toți cățărătorii pe care i-am cunoscut la Londra, fie români, fie britanici, să se fi accidentat atunci când erau sus într-un platan. Pentru mine, asta nu-i mai mult decât o coincidență extraordinară, de tip ”Viața bate filmul”, dar cum cățărătorii sunt oameni foarte superstițioși, platanilor (London planes, pe limba locului) li se dusese buhul de piază rea: când lucra într-un platan, cățărătorul meu își făcea asigurări duble, și tot se mișca cu încetinitorul, iar jobul dura de trei ori mai mult. Nu conta, eram bucuroși de fiecare dată când nu se întâmpla nimic (până-n ultima zi a contractului, când s-a întâmplat; dar nu cățărătorului, ci groundsman-ului).

Groundsman-ul se află sub cățărător, la propriu. Echipat cu o drujbă mult mai grea decât topper-ul,

el face partea de tăiere de la sol, chestie care implică mai puțină tehnică, dar mai multă forță fizică; iată de ce groundsmen-ilor li se mai spune ”tractoare”. În teorie, un groundsman bun e cel care-și scutește climber-ul de toată treaba de la sol, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Chiar și cu ajutorul celui de-al treilea (și ultimul!) membru al echipei de arboriști, care n-are nici măcar nume.

El este învățăcelul care stă pe lângă maeștri și încearcă să fure meseria din mers, timp în care trebuie să facă nu multe, ci foarte multe treburi mărunte, dar fără de care nu se poate: 

 

să toace resturile de crengi, să facă plinul de benzină și ulei, să strângă corzile de cățărare, să care echipamentul, să ascută lanțurile drujbelor, să grebleze frunzele, să curețe asfaltul de rumeguș cu blower-ul, să mute scara de la un copac la altul, să fiarbă cafeaua, să caute prin desișuri arborii marcați etc. Ați înțeles, desigur, că acest al treilea și ultimul membru al echipei eram eu.

Spre începutul lui martie, peste sudul Angliei s-au năpustit niște ploi teribile (ca-n fiecare an, dealtfel), care-au umflat râurile și-au făcut canalele să se reverse. Paranteză: înaintea de inventarea căilor ferate, râurile din nordul Londrei au fost legate într-o rețea imensă de canale (4.500 km!), pentru transportul mărfurilor în bărci și barje. În ziua de azi, canalele nu mai folosesc aproape la nimic, dar sunt considerate patrimoniu național și deci îngrijite cu mare atenție și mari, foarte mari cheltuieli. De multe ori, echipa noastră era trimisă spre aceste canale, pentru a debloca circulația bărcilor, atunci când copacii de pe maluri erau dezrădăcinați de furtuni și cădeau în apă. 

Așa s-a întâmplat și în vinerea respectivă: ne-am trezit mai devreme ca de obicei, adică pe la cinci fără un sfert, am mâncat repede și-n tăcere, am plecat cu camioneta noastră, iar pe la opt eram deja la vreo 150 de kilometri nord de Londra, unde Avonul ieșise din matcă. Un plop bătrân și trei mari coniferi (”tuie” li se spune în românește, deși nu e tocmai exact. Datorită climei, tuiele londoneze sunt copaci uriași, nu arbuști ca la noi) căzuseră în râu și amenințau să fie luați de curentul foarte puternic; ar fi făcut prăpăd în aval. Mă uitam ca prostul: cum să tragem noi ditamai monștrii pe mal?! Băieții, însă, erau netulburați. Și-au pregătit echipamentul, au râs cu poftă de mutra mea descompusă de frică, au dat jos chipper-ul din camionetă și s-au apucat de treabă (chipper-ul este un utilaj greu, pe șenile, cu care se toacă crengile).

Au ancorat plopul de mal cu toate corzile disponibile, în afară de două, pe care le-au legat de chipper, apoi s-au urcat pe trunchi, cu un curaj dement, tăind cu drujbele toate crengile din cale, de la bază spre vârf. Treaba mea era să scot la mal cu cârligul crengile luate de apele furioase: ”Vezi să nu cazi în apă, să te uzi la ciorăpei!”, îmi strigau băieții, prăpădindu-se de râs, în timp ce înaintau târâș pe trunchiul ce se zbătea turbat în curentul râului (nici nu mă puteam uita la ei, mi se făcea rău). Când au terminat crengile, au început să taie din trunchi, dinspre vârf spre bază, bucăți mici, cât să pot scoate eu din apă. Când trunchiul a devenit mai gros decât lamele drujbelor, au revenit la mal și-am încercat toți să scoatem trunchiul din apă, trăgând de corzi; era prea greu. M-au suit pe mine pe chipper, la comenzi, iar așa, cu utilajul turat la maximum, încet, foarte încet, trunchiul a fost urcat pe mal și tranșat în bucăți. Ce-am descris eu aici în 200 de cuvinte a durat trei ore și ne-a costat două corzi, din șase câte avuseserăm la început; plesniseră cele două legate de chipper. Le-am cârpăcit, înnodându-le, și-am trecut la prima din cele trei tuie.

Am terminat treaba abia pe întuneric, la lumina farurilor, dar asta după ce însuși managerul firmei a venit cu mașina lui, tocmai de la Londra, să ne mai aducă un set de șase corzi (ale noastre se făcuseră praf). Nu mint și nu exagerez: la ultima tuie a pus mâna pe drujbă și managerul, așa înțolit cum era, cu blugi și cu geacă de fițe. Chipper-ul nu mai avea motorină, drujbele nu mai aveau benzină, ne-a adus el două bidoane, plus mâncare și un termos cu ceai fierbinte, că ne terminaserăm demult pachetele de-acasă și eram, binențeles, uzi și înghețați ca niște șobolani. 

Atunci am înțeles că termenul de ”urgență” chiar are un sens în mintea britanicilor, dar mi-a scăpat altceva, și anume că managerul nu avea de ales. Arboriștii localnici lucrează bine, sunt profesioniști (de la ei au învățat și-ai noștri meserie), dar programul lor e de la șapte dimineața la două după-amiaza, niciun minut în plus; echipelor de români, însă, putea să le ceară orice, și chiar le cerea. Dar avea grijă ca echipa să primească de fiecare dată ”prima de urgență”, ceea ce ne-a făcut pe noi să-l respectăm, iar pe el să aibă o armă secretă la negocierile cu patronii: era singurul manager care putea să spună ”Se rezolvă!” atunci când firmei i se propunea vreo urgență imposibilă. Uite-așa se fac punțile între Est și Vest!

Dacă mă gândesc acum, pot să afirm următoarele: mi-a crescut stima pentru oamenii țării mele, dar mi-a scăzut stima pentru mine însumi; Winston al lui Orwell avea dreptate (”If there is hope, it lies in the proles”); am trăit și am lucrat ani și ani în București, lustruind cu fundul scaunele din multe agenții și redacții, dar nu mă gândesc niciodată la vreuna din ele; n-am stat decât trei luni în Londra, între proli, dar când îmi amintesc de glumele din yard, de mirosurile de talaș, motorină, chipping, pământ, ploaie, gaz de eșapament, ulei de drujbă, bocanci uzi și ceai cu lapte, mi se face dor, pur și simplu. Nu știu alt cuvânt pentru asta. Dor.