Nea Cata si preconizarea

Dupa cum se stie si cunoaste, oamenii vorbesc, spun, zic, povestesc, afirma, enunta, glasuiesc si graiesc! Nu si Nea Cata! Nu, domnule, el nu facea niciodata nimic din toate astea; el preconiza.

Sincer, eu nici nu stiu prea bine ce inseamna verbul asta, ”a preconiza”, macar c-ar fi trebuit sa stiu, ca doar limba asta e meseria mea. Asa, vag, imi inchipui c-ar fi un fel de corcitura intre ”a recomanda” si ”a considera indicat sa” (ceva). Dar nu si pentru Nea Cata! Pentru el, preconizarea era o chestie cu totul si cu totul speciala, aproape misterioasa. Nu pot explica misterul, asa ca ma multumesc, barbar, sa dau o serie de exemple.

Ploua dimineata? Ei bine, Nea Cata preconizase inca de ieri. Nu ploua? Nea Cata preconizase. Mergeam spre scoala, iar de-a lungul blocului D 7, cam in dreptul centralei termice, latra un caine? Nea Cata preconizase. Aruncam amandoi cu pietre dupa el, dar nu-l nimeream? Nea Cata preconizase ca nu-l vom nimeri. Ne fugarea un mos dement, c-o ghioaga mare-n mana, ca de ce vreti sa-l omorati pe Baeatu, derbedeii dracului? Nea Cata preconizase c-asa o sa se-ntample daca dam cu pietre. Reusea, din fuga, si-o flegma isteata pe hainele mosului? Intocmai cum preconizase! Ajungeam la scoala si ii plasam o rama in par frumoasei Elena de la D? Nea Cata preconizase fapta inca de aseara. Eram dusi la director (Nea Burlan – nu era porecla, asa-l chema!) si ala ne lua la poceala? Pai nu preconizase Nea Cata, tocmai de saptamana trecuta, ca vom lua peste cocoasa? Tragea Mali Grasu o basina la ora de chimie? Nea Cata preconizase, evident. Lasculescu, de engleza, il plesnea iarasi pe Tudorica pentru ca-i ridicase fusta Danielei Grozavu? Ehe, de cand preconizase Nea Cata! Ca sa nu mai zic de sfarsitul clasei a saptea, cand s-a aflat de Cati Poiana, blonda, lungana, ca nu mai e fata mare: Nea Cata preconizase inca din primul trimestru. Al clasei a cincea. Cand Cati nici nu era cu noi in clasa (venise abia intr-a sasea, prin repetentie, d-aia era asa inalta!).

Dupa cum se poate observa, preconizarea lui Nea Cata era un fel de divinatie a micilor banalitati cotidiene (care, la varsta aia, alcatuiesc toata ”carnea” vietii. Ca la orice varsta, de fapt), un fel de autotamaiere pentru o presupusa intuitie supranaturala. Problema e ca, de la un punct incolo, Nea Cata incepuse sa chiar creada in preconizarile lui, ba le mai si fundamenta stiintific, pe baza unui ADN sui-generis (”Am mostenit preconizarea de la maica-mea, nu de la taica-meu!”). Fapt indeajuns de curios, Tanti Rodica nu a putut fi auzita niciodata, de nimeni, ”preconizand” ceva, cu atat mai putin faptul ca Nea Cata il va lefteri la ”bisericuta” pe Caloto de toate capacele de bere – fapt pe care Nea Cata nu numai ca-l preconizase, dar mai si preconizase ca-l va preconiza! Fapt si mai curios, Nea Puiu era auzit mereu preconizand c-o sa moara Ceausescu (”Fir-ar el al dracului cu tot neamul lui de tampiti si cioflingari”), dar Nea Cata e lovit de-o amnezie suspecta in fata acestei singure preconizari care s-a si adeverit (din pacate, cam tarziu pentru toata lumea!).

Toate ar fi fost cum ar fi fost, daca acest Nea Cata al nostru n-ar fi avut bicicleta. Dracul stie de ce, ca era un Pegas amarat, d-ala cu ”coarne”, Nea Cata indragise incredibil de mult aceasta bicicleta: ii tineti minte pe romanii care acum 10-15 ani mestereau pe sub Dacii, in fata blocului, cat era ziua de lunga? E, asa era si Nea Cata cu bicla lui. Tot timpul o bibilea, o surubarea, o lustruia cu scuipat, o ”tuna”... te doare mintea! De exemplu, ii scosese Pegasului manerele de plastic ale ghidonului (”coarnelor”) si ii pusese altele, de cauciuc negru, cumparate de la Auto-Moto-Velo-Sport, sectiunea ”Moto” (spre rusinea mea, recunosc ca si eu facusem exact la fel). Se apucase si demontase aripa din spate a biclei si apoi o remontase mult mai sus, astfel incat acum era un spatiu considerabil intre roata din spate (”roata tractoare”) si aripa, dandu-i Pegasului un vag aspect de motoreta ”Hoinar” (doar in capul lui Nea Cata, evident). Pentru ca nu-i placuse vopseaua ei din fabrica, o revopsise intr-un cacaniu-grizuliu de care era foarte mandru si caruia-i zicea ”kaki opac” (sunt absolut convins ca nu exista pe lume o asemenea culoare, doar in capul lui Nea Cata, poate ma repet). Schimbase unghiul dintre sa si cadru, special ca sa obtina o pozitie dubioasa de pedalat: lasat mult pe spate, cu spinarea foarte cocosata si cu varful seii itindu-i-se dintre craci intr-un mod aproape lubric (”Zici ca-i Harley Davidson!”, isi lauda Nea Cata bicla, facand si cate-un ”vrum-vrum-vrummmm!” din gura, spre bucuria cainilor vagabonzi, care-l alergau foarte sportiv, prin tot cartierul). Dar cei mai mari dusmani ai ciclistului Nea Cata erau ”piticii” de pe la blocurile ceva mai departate, pe care nu-i batuse inca, si deci nu-i stiau de frica: ”Psica, Cezar, psica! Ia-o, ia psica!” (trebuie sa fi copilarit in Berceni ca sa poti reproduce acest fonem unic in limba romana: ”psica!”). Variantele erau limitate pentru Nea Cata: daca Cezar (sau Azor, sau Baeatu, sau Rex, sau Bobi) era prea mare si prea fioros, biciclistul accelera, nu inainte de a le memora moacele piticilor, ca sa-i stie si sa-i bata la scoala; daca javra era izgonibila, Nea Cata oprea, se dadea jos de pe bicla si dadea iama-n pitici, caftind cati putea sa prinda. Dar nu se indeparta niciodata prea mult de bicla lasata rezemata de gard, de frica sa nu se-apropie vreun pitic de ea si s-o zgarie pe furis cu cheia. Vi se pare familiar?

De aici i s-a tras. Pentru ca printre piticii aia s-au gasit si unii care nu erau prosti. Probabil ca vreun geniu de-al lor, piticesc, l-a observat cu atentie pe Nea Cata si i-a gasit slabiciunea: bicla! Drept urmare, a fost instiintata Banda Fratelui lui Pele, care a dat o spargere in subsolul scarii E din blocul D 23, iar din toate boxele subsolului, singura sparta a fost a lui Nea Puiu. Evident, lui Nea Puiu nu i-au furat nimic, doar i-au baut tuica din damigeana, dar au plecat din boxa cu bicla lui Nea Cata.

Ala a fost sfarsitul. Sfarsitul mandriei lui Nea Cata, sfarsitul fortei, sfarsitul groazei pe care-o baga in pitici, si, printre altele, sfarsitul preconizarii: n-a existat niciodata cineva atat de devastat de pierderea biclei lui dragi cum a fost Nea Cata! Pur si simplu, nu mai era om, iar piticii au simtit imediat: au tabarat pe el la scoala, cand cobora scara principala, spre iesire, si i-au tras o bataie ca la Galati, pe care Nea Cata nici n-a observat-o! Stiu, pare incredibil, dar este purul adevar, Nea Cata e aici prin preajma si va confirma: cazuse pe jos, pe scari, piticii gramada pe el, de-acum dadeau doar cu picioarele, dar Nea Cata suspina cu gandul la bicicleta! Cum poate functiona mintea omeneasca in asemenea mod? Nu stiu. Nu stie nimeni. Este un mister, si nu-s eu ala abilul la mistere.

Teoria mea era ca-l incoltesc pe Nea Cata la bloc (eu nu fusesem in ziua aia la scoala, nu mai stiu de ce) c-o perfida ca pe Targu Ocna, ceva gen ”Zi, ba, ai preconizat-o si p-asta?” (adica furtul bicicletei, nu bataia!), dar cand i-am vazut fata, am lasat-o moarta. Fata aia nu era fata lui Nea Cata, era fata unui om pe care l-a calcat troleul 95. Abia dupa vreo doua saptamani a reusit sa-mi povesteasca, oarecum coerent, ce se intamplase la scoala, si abia dupa vreo doua luni se refacuse psihic, suficient cat sa-nceapa sa amusine pe urmele Bandei Fratelui lui Pele. Dar asta-i alta poveste. 

Preconizez c-o sa v-o spun candva, dar nu acum.