Dupa cum se stie si cunoaste, oamenii
vorbesc, spun, zic, povestesc, afirma, enunta, glasuiesc si graiesc! Nu si Nea
Cata! Nu, domnule, el nu facea niciodata nimic din toate astea; el preconiza.
Sincer, eu nici nu stiu prea bine ce
inseamna verbul asta, ”a preconiza”, macar c-ar fi trebuit sa stiu, ca doar
limba asta e meseria mea. Asa, vag, imi inchipui c-ar fi un fel de corcitura
intre ”a recomanda” si ”a considera indicat sa” (ceva). Dar nu si pentru Nea
Cata! Pentru el, preconizarea era o chestie cu totul si cu totul speciala,
aproape misterioasa. Nu pot explica misterul, asa ca ma multumesc, barbar, sa
dau o serie de exemple.
Ploua dimineata? Ei bine, Nea Cata
preconizase inca de ieri. Nu ploua? Nea Cata preconizase. Mergeam spre scoala,
iar de-a lungul blocului D 7, cam in dreptul centralei termice, latra un caine?
Nea Cata preconizase. Aruncam amandoi cu pietre dupa el, dar nu-l nimeream? Nea
Cata preconizase ca nu-l vom nimeri. Ne fugarea un mos dement, c-o ghioaga
mare-n mana, ca de ce vreti sa-l omorati pe Baeatu, derbedeii dracului? Nea
Cata preconizase c-asa o sa se-ntample daca dam cu pietre. Reusea, din fuga,
si-o flegma isteata pe hainele mosului? Intocmai cum preconizase! Ajungeam la
scoala si ii plasam o rama in par frumoasei Elena de la D? Nea Cata preconizase
fapta inca de aseara. Eram dusi la director (Nea Burlan – nu era porecla, asa-l
chema!) si ala ne lua la poceala? Pai nu preconizase Nea Cata, tocmai de
saptamana trecuta, ca vom lua peste cocoasa? Tragea Mali Grasu o basina la ora
de chimie? Nea Cata preconizase, evident. Lasculescu, de engleza, il plesnea
iarasi pe Tudorica pentru ca-i ridicase fusta Danielei Grozavu? Ehe, de cand
preconizase Nea Cata! Ca sa nu mai zic de sfarsitul clasei a saptea, cand s-a aflat
de Cati Poiana, blonda, lungana, ca nu mai e fata mare: Nea Cata preconizase
inca din primul trimestru. Al clasei a cincea. Cand Cati nici nu era cu noi in
clasa (venise abia intr-a sasea, prin repetentie, d-aia era asa inalta!).
Dupa cum se poate observa, preconizarea
lui Nea Cata era un fel de divinatie a micilor banalitati cotidiene (care, la
varsta aia, alcatuiesc toata ”carnea” vietii. Ca la orice varsta, de fapt), un
fel de autotamaiere pentru o presupusa intuitie supranaturala. Problema e ca, de
la un punct incolo, Nea Cata incepuse sa chiar creada in preconizarile lui, ba
le mai si fundamenta stiintific, pe baza unui ADN sui-generis (”Am mostenit
preconizarea de la maica-mea, nu de la taica-meu!”). Fapt indeajuns de curios,
Tanti Rodica nu a putut fi auzita niciodata, de nimeni, ”preconizand” ceva, cu
atat mai putin faptul ca Nea Cata il va lefteri la ”bisericuta” pe Caloto de
toate capacele de bere – fapt pe care Nea Cata nu numai ca-l preconizase, dar
mai si preconizase ca-l va preconiza! Fapt si mai curios, Nea Puiu era auzit
mereu preconizand c-o sa moara Ceausescu (”Fir-ar el al dracului cu tot neamul
lui de tampiti si cioflingari”), dar Nea Cata e lovit de-o amnezie suspecta in
fata acestei singure preconizari care s-a si adeverit (din pacate, cam tarziu
pentru toata lumea!).
Toate ar fi fost cum ar fi fost, daca acest Nea Cata al nostru n-ar fi avut bicicleta. Dracul stie de ce, ca era un Pegas
amarat, d-ala cu ”coarne”, Nea Cata indragise incredibil de mult aceasta
bicicleta: ii tineti minte pe romanii care acum 10-15 ani mestereau pe sub
Dacii, in fata blocului, cat era ziua de lunga? E, asa era si Nea Cata cu bicla
lui. Tot timpul o bibilea, o surubarea, o lustruia cu scuipat, o ”tuna”... te
doare mintea! De exemplu, ii scosese Pegasului manerele de plastic ale
ghidonului (”coarnelor”) si ii pusese altele, de cauciuc negru, cumparate de la
Auto-Moto-Velo-Sport, sectiunea ”Moto” (spre rusinea mea, recunosc ca si eu
facusem exact la fel). Se apucase si demontase aripa din spate a biclei si apoi
o remontase mult mai sus, astfel incat acum era un spatiu considerabil intre
roata din spate (”roata tractoare”) si aripa, dandu-i Pegasului un vag aspect
de motoreta ”Hoinar” (doar in capul lui Nea Cata, evident). Pentru ca nu-i
placuse vopseaua ei din fabrica, o revopsise intr-un cacaniu-grizuliu de care
era foarte mandru si caruia-i zicea ”kaki opac” (sunt absolut convins ca nu
exista pe lume o asemenea culoare, doar in capul lui Nea Cata, poate ma repet).
Schimbase unghiul dintre sa si cadru, special ca sa obtina o pozitie dubioasa
de pedalat: lasat mult pe spate, cu spinarea foarte cocosata si cu varful seii
itindu-i-se dintre craci intr-un mod aproape lubric (”Zici ca-i Harley
Davidson!”, isi lauda Nea Cata bicla, facand si cate-un ”vrum-vrum-vrummmm!”
din gura, spre bucuria cainilor vagabonzi, care-l alergau foarte sportiv, prin
tot cartierul). Dar cei mai mari dusmani ai ciclistului Nea Cata erau ”piticii” de pe la blocurile ceva mai departate, pe care nu-i batuse
inca, si deci nu-i stiau de frica: ”Psica, Cezar, psica! Ia-o, ia psica!”
(trebuie sa fi copilarit in Berceni ca sa poti reproduce acest fonem unic in
limba romana: ”psica!”). Variantele erau limitate pentru Nea Cata: daca Cezar
(sau Azor, sau Baeatu, sau Rex, sau Bobi) era prea mare si prea fioros, biciclistul
accelera, nu inainte de a le memora moacele piticilor, ca sa-i stie si sa-i
bata la scoala; daca javra era izgonibila, Nea Cata oprea, se dadea jos de pe
bicla si dadea iama-n pitici, caftind cati putea sa prinda. Dar nu se indeparta
niciodata prea mult de bicla lasata rezemata de gard, de frica sa nu se-apropie
vreun pitic de ea si s-o zgarie pe furis cu cheia. Vi se pare familiar?
De aici i s-a tras. Pentru ca printre
piticii aia s-au gasit si unii care nu erau prosti. Probabil ca vreun geniu
de-al lor, piticesc, l-a observat cu atentie pe Nea Cata si i-a gasit
slabiciunea: bicla! Drept urmare, a fost instiintata Banda Fratelui lui Pele,
care a dat o spargere in subsolul scarii E din blocul D 23, iar din toate
boxele subsolului, singura sparta a fost a lui Nea Puiu. Evident, lui Nea Puiu
nu i-au furat nimic, doar i-au baut tuica din damigeana, dar au plecat din boxa
cu bicla lui Nea Cata.
Ala a fost sfarsitul. Sfarsitul mandriei
lui Nea Cata, sfarsitul fortei, sfarsitul groazei pe care-o baga in pitici, si,
printre altele, sfarsitul preconizarii: n-a existat niciodata cineva atat de
devastat de pierderea biclei lui dragi cum a fost Nea Cata! Pur si simplu, nu
mai era om, iar piticii au simtit imediat: au tabarat pe el la scoala, cand
cobora scara principala, spre iesire, si i-au tras o bataie ca la Galati, pe
care Nea Cata nici n-a observat-o! Stiu, pare incredibil, dar este purul
adevar, Nea Cata e aici prin preajma si va confirma: cazuse pe jos, pe scari,
piticii gramada pe el, de-acum dadeau doar cu picioarele, dar Nea Cata suspina
cu gandul la bicicleta! Cum poate functiona mintea omeneasca in asemenea mod?
Nu stiu. Nu stie nimeni. Este un mister, si nu-s eu ala abilul la mistere.
Teoria mea era ca-l incoltesc pe Nea
Cata la bloc (eu nu fusesem in ziua aia la scoala, nu mai stiu de ce) c-o perfida
ca pe Targu Ocna, ceva gen ”Zi, ba, ai preconizat-o si p-asta?” (adica furtul
bicicletei, nu bataia!), dar cand i-am vazut fata, am lasat-o moarta. Fata aia
nu era fata lui Nea Cata, era fata unui om pe care l-a calcat troleul 95. Abia
dupa vreo doua saptamani a reusit sa-mi povesteasca, oarecum coerent, ce se
intamplase la scoala, si abia dupa vreo doua luni se refacuse psihic, suficient
cat sa-nceapa sa amusine pe urmele Bandei Fratelui lui Pele. Dar asta-i alta
poveste.
Preconizez c-o sa v-o spun candva, dar nu acum.
