Casa Poporului.
Poreclită şi “Palatul Parlamentului”, deşi lumea o ştie după nume, nu după
poreclă. Pentru bucureşteni, ea e simbolul Ceauşimei. Pentru cetăţenii din alte
oraşe, ea e simbolul Bucureştiului. Pentru lumea întreagă, ea e simbolul României:
cel mai vizibil lucru făcut de români vreodată. Bonjour, tristesse!
Ca şi alte
ctitorii lăsate în paragină, şi Casa Poporului e făcută dintr-o piatră alb-gălbuie
(de Ruşchiţa?!) şi-i înconjurată c-un gard ţeapăn, care-nchide un fel de curte
plină de bălării. Acum, şi curtea asta e la nivelul ctitoriilor: şi Biblioteca
Naţională, şi Academia, şi Casa Radio (la asta se lucrează, totuşi), desigur şi
Casa Poporului au în jur nişte spaţii imense, nişte maidane în care
sus-numitele bălării au crescut mari, devenind între timp adevărate zăvoaie,
desişuri, pădurici… păduri! Alcatuite mai mult din plopi, cenuşeri şi oţetari,
i-adevărat, da’ ce, aştia nu-s şi ei copaci? Ce, nu vedem pădurea din cauza oţetarilor?!
Cea mai bună
privelişte asupra pădurii Casei Poporului o ai de pe terasa MNAC.
Ca să ajungi la
MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană – ai de mers pe jos destul de mult,
dacă nu vii cu maşina proprie. Dar fi şi păcat să vii cu maşina, veţi vedea de
ce…
Intri în incinta
Casei prin Calea 13 Septembrie şi îl întrebi pe poliţistul de la poartă cam pe
unde vine muzeul, că de văzut nu se vede nimic, afară de masa strivitoare a
monumentului megalitic. Ajungi în final la intrarea în muzeu, care intrare arată
superb, încadrată de două lifturi exterioare ce rup linia penibilă a arhitecturii
Casei. Intri, te laşi verificat mai abitir ca la aeroport, urci apoi cu liftul
până la ultimul etaj, unde ai aflat c-ar fi, zice-se, o terasă.
Terasa MNAC e unul
dintre puţinele locuri plăcute din oraşul ăsta nefericit. Priveliştea e
remarcabilă, berea
convenabilă, liniştea incredibilă, iar barmanul are blugii suflecaţi şi e
desculţ; în mare, atmosfera îţi aduce aminte de Vama Veche de prin 1993, la belle époque. De pe terasă vezi tot câmpul
care se întinde în curtea Casei Poporului, cu păduricea în dreapta, un teren de
tenis pitulat într-o margine a ei, şi c-o altă măgăoaie ceauşistă în fundal,
dincolo de zidul de incintă. Într-un oraş în care preţul terenului a ajuns la
sume aberante, e parcă din alt film maidanul uriaş, acoperit cu iarbă viguroasă,
sălbaticită de la ultimele ploi, şi padurea care îl acoperă pe mai mult de o
treime.
Priveliştea e răcoritoare,
dar mai răcoritoare e berea ,
care se duce încet-încet spre stomac şi de acolo spre toate părţile. Răsfoieşti
materialele de prezentare ale muzeului şi afli ceea ce nici cu gândul nu gândeai,
şi anume că înfiinţarea lui a fost o decizie a guvernului Năstase! Nu mai înţelegi
nimic, aşa că te retragi în mod demn (sau aproape demn, mă rog…) de pe terasă şi
începi vizitarea.
MNAC e un succes.
E altfel, e ciudat, e diferit, e mare, e în primul rand o colecţie de idei, nu
o colecţie de obiecte. Prima impresie ar fi că-i gol; a doua impresie e că-i un
mare gol în capul tău, de nu înţelegi nimica. Pe urma încep, vag, câteva pâlpâiri,
parcă-parcă ai începe să deprinzi câte ceva din mesajele artiştilor: îl vezi pe
Nea Nicu într-o căruţă, pupându-se cu Kim Ir Sen; un tânăr ce cântă la pian, în
mijlocul unei turme de elefanţi africani; afli că Leonardo da Vinci avea un
vecin, pictor şi ăla; mai afli că acolo unde te afli tu ar putea fi un loc de
mare importanţă istorică; un tablou impresionant cu un oraş devastat (Varşovia,
poate), ce-ţi aduce aminte de neverosimilul cincinal (‘84 – ’89) în care oraşul
tău a fost distrus şi reconstruit, într-un “stil” nemaivăzut (zis de bucureşteni
“ceauşima”, nume inspirat din “Hiroshima”, probabil).
După care iar nimereşti într-o
sală-n care rămâi cu gura căscată: un grup statuar, profesor si elevi. Profesorul
are capul de balon şi le arată elevilor arta corectă a sinuciderii, prin înţeparea
balonului cu acul. Pe cât te uiţi mai mult, pe atât înţelegi mai puţin – se
pare că percepţia ta asupra artei contemporane aparţine mai degrabă paradigmei
jupândumitrachiene, “E scris adânc!”.
Aproape de ieşire,
ajungi până la urmă şi în faţa unui exponat mai pe mintea ta: un poster
alb-negru, cu un schelete care iese voios dintr-un tort şi strigă “Happy Deathday!”.
Ei, aşa mai vii
de-acasă!
text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009
p.s. pe locul ”pădurii MNAC”, descrisă aici, se ridică acum Catedrala Mântuirii Neamului. Am să urc și o poză actuală a șantierului, cât de curând!
2 comentarii:
La final,parca mi-ai dat cu pioletu-n cap,cand am aflat ca se ridica Catedrala Bantuirii Neamului.Spune-mi ,te rog,mai exista terasa,se mai poate bea berea aia,si ...pe unde intru,ca si 13 sept asta e mare?mersi.
Da, terasa exista, chiar am de gand sa trec pe acolo, sa fac o poza si sa mai beau o bere. Daca ai ragaz, scrie-mi pe mail, poate facem o combinatie, sa nu beau berea aia singur, daca zici ca tu inca nu ai vazut MNAC-ul!
Trimiteți un comentariu