Străzile din San Francisco

„En what dey got to do, Huck?”, întreabă Jim, fugarul, iar Huck îi explică, bătrânește: „They don’t do nothing! They just set around.” (era vorba despre regi; am citat, desigur, din Aventurile lui Huckleberry Finn, așa cum v-ați dat deja seama). Exact așa pățesc și eu cu amicii mei ingineri (de fapt, programatori) care întreabă întocmai ca Jim, adică, ce „i se cere să facă” unui reporter de teren. Eu ce să le răspund?! Că reporterii, la fel ca regii lui Huck, nu „fac” nimic concret în 99% din timpul de lucru, doar „set around” (stau pe-acolo)? Le spun, dar ei nu mă cred, cu toate că ăsta-i adevărul adevărat: dacă n-are de luat interviuri, atunci reporterul se fâțâie de colo-colo, cu pavilioanele ambelor urechi larg deschise, iar după fâțâială se duce acasă și scrie ce-a văzut și-a auzit.

Asta-i fișa postului, asta am făcut și eu pe străzile din San Francisco, că doar n-oi fi mai prost ca alții; cică „reperele” turistice ale orașului sunt piața Ghirardelli și strada Lombard, așa c-am dat-o dracu’ de piață (o țigănie, vă povestesc altă dată) și m-am concentrat pe strada Lombard asta, de care localnicii sunt foarte mândri. Mi s-a părut suspect de la bun început: de obicei, cu ce se laudă un localnic este foarte plictisitor pentr-un turist (și invers), dau exemple din doar două orașe: Iulius Mall și Casa Pogor din Iași, Palatul Parlamentului și Grădina Eden din București. Strada Lombard nu face excepție: o stradă ca orice stradă, merg mașinile pe ea, doar că are o porțiune „crooked” (adică cu serpentine), despre care cred c-a fost o simplă soluție inginerească de-a construi o cale rutieră pe un deal foarte abrupt (Russian Hill, mai exact). De-o parte și de alta, case particulare, nimic spectaculos, trafic greoi pe stradă, dirijat de mai mulți polițiști, din nou, nimic ieșit din comun. Urci strada, vezi golful și Alcatrazul în mijlocul lui, ceea ce nu-i nicio chestie, că oricum l-ai văzut în filme; și-atunci, cum se explică mulțimea tembelă de turiști care foșgăie pe strada Lombard mai rău ca un roi de furnici pe-un stârv de cărăbuș?!

Am o teorie. Orașele americane nu sunt deloc concepute pentru frumusețe, ci strict pentru funcționalitate; nimeni nu-ți face o Sagrada Familia în țara aia! Așa că orice iese din comun, cât de cât, indiferent prin ce căcățiș, este foarte mare chestie, vin tolomacii buluc să vadă, de parcă s-ar da ceva gratis: în cazul ăsta, o stradă, o prăpădită de stradă!

Păi, dacă e pe-așa, hai să vă zic eu de-o stradă, ca să știm despre ce vorbim: Gough Street, care cade din Russian Hill direct în Market Street (artera principală a orașului). Aici, pe Gough, este adevăratul spectacol, cel pe care nu-l vede niciun turist, niciodată. Drogații sărăci, cei mai săraci dintre oameni, cei care au pierdut totul, care n-au drept de azil, de tratament și nici măcar de identitate (zice-se că ei refuză toate astea, dar nu știu dacă-i adevărat).

Nu-s deosebit de fricos, mă rog, nu mult sub medie, dar pe Gough Street am murit de frică, chit că nu mi-a zis nimeni nici du-te mai încolo. Dar ambele trotuare (și jumătate din carosabil) erau acoperite de negri tolăniți, zăcând în culcușuri de cârpe îmbibate în pișat, netunși, nerași și nespălați de ani întregi; un spectacol dantesc, cum ar zice poeții, mai ales că toți, fără excepție, erau bătrâni. Vorbeau între ei, vorbeau singuri, urlau, râdeau, plângeau; erau atât de arși, că nu mai încercau nici măcar să cerșească. Am văzut un grup de trei voluntari, două fete și un băiat, care le distribuiau apă, hrană și pături curate, și-abia atunci am înțeles că drogații ăia nu stăteau „tolăniți”. Erau paralizați.

articol publicat în revista Cațavencii dar șters de pe site din motive necunoscute

Ctitoriile: pădurea MNAC

Casa Poporului. Poreclită şi “Palatul Parlamentului”, deşi lumea o ştie după nume, nu după poreclă. Pentru bucureşteni, ea e simbolul Ceauşimei. Pentru cetăţenii din alte oraşe, ea e simbolul Bucureştiului. Pentru lumea întreagă, ea e simbolul României: cel mai vizibil lucru făcut de români vreodată. Bonjour, tristesse!

Ca şi alte ctitorii lăsate în paragină, şi Casa Poporului e făcută dintr-o piatră alb-gălbuie (de Ruşchiţa?!) şi-i înconjurată c-un gard ţeapăn, care-nchide un fel de curte plină de bălării. Acum, şi curtea asta e la nivelul ctitoriilor: şi Biblioteca Naţională, şi Academia, şi Casa Radio (la asta se lucrează, totuşi), desigur şi Casa Poporului au în jur nişte spaţii imense, nişte maidane în care sus-numitele bălării au crescut mari, devenind între timp adevărate zăvoaie, desişuri, pădurici… păduri! Alcatuite mai mult din plopi, cenuşeri şi oţetari, i-adevărat, da’ ce, aştia nu-s şi ei copaci? Ce, nu vedem pădurea din cauza oţetarilor?!

Cea mai bună privelişte asupra pădurii Casei Poporului o ai de pe terasa MNAC.

Ca să ajungi la MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană – ai de mers pe jos destul de mult, dacă nu vii cu maşina proprie. Dar fi şi păcat să vii cu maşina, veţi vedea de ce…

Intri în incinta Casei prin Calea 13 Septembrie şi îl întrebi pe poliţistul de la poartă cam pe unde vine muzeul, că de văzut nu se vede nimic, afară de masa strivitoare a monumentului megalitic. Ajungi în final la intrarea în muzeu, care intrare arată superb, încadrată de două lifturi exterioare ce rup linia penibilă a arhitecturii Casei. Intri, te laşi verificat mai abitir ca la aeroport, urci apoi cu liftul până la ultimul etaj, unde ai aflat c-ar fi, zice-se, o terasă.

Terasa MNAC e unul dintre puţinele locuri plăcute din oraşul ăsta nefericit. Priveliştea e remarcabilă, berea convenabilă, liniştea incredibilă, iar barmanul are blugii suflecaţi şi e desculţ; în mare, atmosfera îţi aduce aminte de Vama Veche de prin 1993, la belle époque. De pe terasă vezi tot câmpul care se întinde în curtea Casei Poporului, cu păduricea în dreapta, un teren de tenis pitulat într-o margine a ei, şi c-o altă măgăoaie ceauşistă în fundal, dincolo de zidul de incintă. Într-un oraş în care preţul terenului a ajuns la sume aberante, e parcă din alt film maidanul uriaş, acoperit cu iarbă viguroasă, sălbaticită de la ultimele ploi, şi padurea care îl acoperă pe mai mult de o treime.

Priveliştea e răcoritoare, dar mai răcoritoare e berea, care se duce încet-încet spre stomac şi de acolo spre toate părţile. Răsfoieşti materialele de prezentare ale muzeului şi afli ceea ce nici cu gândul nu gândeai, şi anume că înfiinţarea lui a fost o decizie a guvernului Năstase! Nu mai înţelegi nimic, aşa că te retragi în mod demn (sau aproape demn, mă rog…) de pe terasă şi începi vizitarea.

MNAC e un succes. E altfel, e ciudat, e diferit, e mare, e în primul rand o colecţie de idei, nu o colecţie de obiecte. Prima impresie ar fi că-i gol; a doua impresie e că-i un mare gol în capul tău, de nu înţelegi nimica. Pe urma încep, vag, câteva pâlpâiri, parcă-parcă ai începe să deprinzi câte ceva din mesajele artiştilor: îl vezi pe Nea Nicu într-o căruţă, pupându-se cu Kim Ir Sen; un tânăr ce cântă la pian, în mijlocul unei turme de elefanţi africani; afli că Leonardo da Vinci avea un vecin, pictor şi ăla; mai afli că acolo unde te afli tu ar putea fi un loc de mare importanţă istorică; un tablou impresionant cu un oraş devastat (Varşovia, poate), ce-ţi aduce aminte de neverosimilul cincinal (‘84 – ’89) în care oraşul tău a fost distrus şi reconstruit, într-un “stil” nemaivăzut (zis de bucureşteni “ceauşima”, nume inspirat din “Hiroshima”, probabil). 

După care iar nimereşti într-o sală-n care rămâi cu gura căscată: un grup statuar, profesor si elevi. Profesorul are capul de balon şi le arată elevilor arta corectă a sinuciderii, prin înţeparea balonului cu acul. Pe cât te uiţi mai mult, pe atât înţelegi mai puţin – se pare că percepţia ta asupra artei contemporane aparţine mai degrabă paradigmei jupândumitrachiene, “E scris adânc!”.

Aproape de ieşire, ajungi până la urmă şi în faţa unui exponat mai pe mintea ta: un poster alb-negru, cu un schelete care iese voios dintr-un tort şi strigă “Happy Deathday!”.

Ei, aşa mai vii de-acasă!

text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009

p.s. pe locul ”pădurii MNAC”, descrisă aici, se ridică acum Catedrala Mântuirii Neamului. Am să urc și o poză actuală a șantierului, cât de curând!

La Mahala

M-am dus la redacție ca s-anunț cu surle și trâmbițe: ”M-am întors!”. Era-nchis, n-am găsit pe nimeni, așa c-am trimis un mail (ușor triumfalist, admit). Bine, nu mă așteptam ca șefii să dea o petrecere cu patru’j de mii de invitați la Palatul Parlamentului, da’ orișicât; un telefon, acolo, un mail, un sms, că doar nu costă bani. De unde! Nimic, domnule, nimic! Romanțios cum sunt, încă-mi făceam iluzii (”O fi dat gripa în redacție, or fi toți plecați la Lausanne, la conferință”, etc), dar m-am întâlnit cu Nic prin parc. Eram ușor semibeat, de frustrare, așa c-am tăbărât pe el cu disperare; s-a uitat lung la mine și-a spus: ”Și ce dacă te-ai întors?!”. Asta a pus capac la toate, deci m-am dus la cârciumă. Direct!

Acolo s-a schimbat imediat abordarea, am devenit centrul atenției, vedeta zilei, omul momentului ș.a.m.d., numai că-ntr-un fel pe care nu-l anticipasem: ”Zi, bă: cât?”, m-au întrebat băieții. ”Ce, cât?!”. ”Cât ai produs, bă, prostule!”. Le-am explicat că n-am fost în Anglia la produs, ci la muncă cinstită, care… de fapt, doar am încercat să explic, pentru c-am fost redus la tăcere cu niște grohăieli subumane și somat să fac cinste (”Dai și tu o bere uriașă!”). Am zis că nu fac niciun fel de cinste, fiecare bea pe banii lui, eu nu-s fraierul nimănui etc. M-au înjurat în cor, s-au ridicat de la masă toți, ca un singur om, și-au plecat fără să se uite-n urmă: ”Dă-te dreacu’ de chitros!”.

Am rămas să-mi plâng de milă și să beau singur (orice-aș face, destinul m-ajunge din urmă). După ce-am plâns preț de vreo șase halbe, i s-a făcut milă Antoniei (chelnerița sufletului meu): ”Nu mai fiți necăjit, domnu’ Mihăiță, c-au zis așa, la oha. S-au dus dincolo, acum sunt destul de făcuți ca să puteți vorbi normal cu ei”. Nu știam unde-i ”dincolo”, dar Antonia mi-a șters mucii, m-a luat de mână, m-a trecut strada (Covaci), m-a băgat într-un gang, iar la capatul lui a deschis o ușă, pe mâna stângă, și mi-a făcut vânt înăuntru. De necrezut, dar adevărat: acolo erau. Veseli, frumos piliți, într-o cârciumă nou-nouță, curată, cu bere foarte bună și budă în care nu borâse nimeni. Am rămas pe bere, am luat și niște murături (de la altcineva din farfurie, eu nu dau banii pe mâncare când beau), și-am fost foarte uimit când la masă a fost adus un platou imens cu mici și muștar; l-am întrebat discret pe chelner cine plătește. El: ”A, nu, totul e în contul domnului Scufiță”. M-a năucit. 

M-am întors la masă și l-am întrebat pe Octi cine e Scufiță ăsta. ”Ce, bă, nu-l știi pe Scufiță? E șofer de tir, vine poimâine din Belgia. L-am sunat să dea și el o bere, și-a zis că dă. Ce ești prost așa? Apropo, am văzut că nici n-ai știut să nimerești aici singur, te-a adus Antonia; nu știai de La Mahala? S-a deschis cât erai tu în Anglia”. Pierdusem prea multe replici.

text publicat în numărul 16/2015 al revistei Cațavencii

FDGR

După cum se ştie şi cunoaşte, la anul avem alegeri locale şi parlamentare. Deci vom vota primari, consilieri, deputaţi şi senatori. Întrebarea e: ai cui?!

Întrebarea pare simplă. Dar nu e. Dacă i-am cunoaşte (personal sau mediat) pe aceşti oameni, ar fi mai uşor. Dar nu-i cunoaştem decât prin intermediul partidelor din care fac parte sau de care sunt sprijiniţi. Deci?!

Deci, am pus-o. Avem de ales, de fapt, între nişte partide politice. Care, din păcate pentru noi (şi pentru ele), sunt profund necredibile. Adică nu sunt deloc credibile când spun că vor binele nostru, al cetăţenilor, şi nu binele lor personal, „de partid”. Ia să vedem:

PDL. A dezamăgit, ca orice partid aflat la putere. Una a promis în campanie, alta a făcut în exerciţiu; adică a minţit. A preferat să jupoaie sectorul privat, singurul care aduce bani reali la buget, în loc să taie din afacerile şmecherilor care parazitează statul. A promis reformă legislativă şi mediu de afaceri transparent, şi s-a-ncurcat în propriile jocuri de culise. A promis privatizări masive a sectorului de stat (energie, transporturi, minerit) şi n-a făcut nimic.

USL. Compus din PSD şi PNL (straniu mariaj!). Primul partid a avut puterea timp de 10 ani (1990 – 1996 şi 2000 – 2004) şi a dezamăgit total. Al doilea partid a avut puterea patru ani (2004 – 2008), a făcut ŞI lucruri bune, dar mai puţine decât ar fi putut face (şi decât erau aşteptate de la el). Bref, a dezamăgit mai puţin, dar a dezamăgit.

UNPR. Partiduleţ de ultimă oră, compus din politicieni de pe la alte partide, care se declară şi ei, ca şi mine, „dezamăgiţi”. Cum să vă spun... pe mine însumi mă cred, dar pe ei nu-i cred.

UDMR. O forţă. Din păcate pentru el, s-a aruncat mereu în barca câştigătorilor, ceea ce mi l-a făcut prea puţin simpatic. Oricum, rămâne partid parlamentar, cu sau fără votul meu.

PC. O glumă proastă.

PP-DD. O glumă bună.

Bun, şi-atunci? Cred că rămân câteva opţiuni:

1.Nu mă duc la vot. Facil, dar cam copilăresc: „eu nu mă mai joc cu voi!”. Am încercat abordarea asta o dată, când aveam 8 ani: am ieşit din jocul de fotbal şi m-am aşezat pe gard, demn, aşteptând să vină ceilalţi copii şi să mă implore. N-au venit.
2.Mă duc, dar îmi anulez singur votul. Rebel, răzvrătit, inutil: intru la aceeaşi categorie cu babele analfabete care nu ştiu să voteze. Din păcate pentru mine, categoria „vot invalid” nu face ca protestul meu să se audă: între un protestatar şi un prost, votul nu face diferenţa.
3.Mă duc, votez corect, apoi flegmez în buletinul de vot sau mă şterg cu el la cur. Scârbos. Nu e de mine.
4.Votez imprevizibil şi aleator. Exemple: Uniunea Armenilor din România, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, Noua Republică, etc. Romantic, dar fără nici o şansă.
5.Votez imprevizibil, dar nealeator (adică îmi asum ceea ce votez): FDGR. Adică Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă acest partid intră în Parlament, rău n-are cum să facă, va face numai bine; dacă nu intră, dar ia un număr de voturi mult mai mare decât numărul germanilor din România (care nu-s nici 100.000), reuşesc ceea ce mi-am propus: o palmă peste obrazul politicienilor români, care mă dezamăgesc constant, din 1989 încoace.

Ce zici? E o idee? Mergem cu FDGR, la anul? Îi speriem un pic pe „băieţii” din Casa Poporului?