Efectele secundare ale vieții

Citești romanul ăsta și nu-ți vine să crezi: a înnebunit Zografi? Bine, prea întreg n-a fost el niciodată, da’ oricum. Pe urmă citești ce-au scris criticii despre cartea lui și te crucești: tulai, Doamne, că s-or prostit și criticii! Pe urmă mai citești odată „ Efectele secundare ale vieții” și te prinzi că Zografi nu-i nebun deloc. A vrut să-și bată joc de critici (asta i-a ieșit) și să lase în lume o idee de-a lui mai veche (asta nu i-a ieșit); lumea e prea proastă ca să înțeleagă ideile simple, mai ales cele care nu-s cu happy end (adică toate ideile mari). Așa că nimeni n-a înțeles ce vrea să spună Zografi. Bine, în afară de mine.

Idee simplă: pe termen mediu sau lung (nu se știe), inteligența naturală nu are nicio șansă în fața inteligenței artificiale. Și pentru că singura inteligență naturală de pe planeta noastră este cea umană, concluzia e clară: oamenii sunt mai proști decât computerele și vor pierde, vor pierde îngrozitor. Punctum.

De ce? Pentru că inteligența umană este failibilă, iar cea artificială, nu. Romanul nu este un roman decât la prima vedere, iar la a doua se arată o demonstrație rece și seacă: toate personajele sunt inteligente, și toate, bărbați și femei, își folosesc inteligențele în scopuri autodestructive. Dacă te lași să plutești la suprafața acțiunii, poți simpatiza cu unul sau cu altul (autistul, feminista, îndrăgostitul, copywriterița, criminalul), dar toți sunt doar ilustrări ale aceluiași principiu: specia umană nu își folosește inteligența ca să-și facă bine, ci ca să-și facă rău. La nivel de specie și la nivel de individ. Punctum.

„Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare. Adevărata întrebare este ce e complexitatea, ale cărei cazuri particulare sunt […]. Iar la întrebarea asta matematica poate da un răspuns. Dacă ne mulțumim sau nu cu el e o chestiune care ține de întâmplătorul bagaj omenesc purtat de fiecare dintre noi, burdușit cu efecte secundare ale vieții. Prin acțiunea ei tăcută, complexitatea ne împinge oricum mai departe, spre o nouă formă de a fi în lume, pentru a popula cu voioșie purgatorial digital. Concluzia e inevitabilă” (pagina 448).