Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!