The Temple, București

„Mihăiță, vii și tu la surprise-party?”. M-am crispat în clipă, când am auzit „și”-ul ăla, care mi-a ucis viața socială în liceu și care nu poate fi detronat decât de și mai odiosul „decât” („Băi, Romi, de ce nu m-ai invitat la ziua ta de naștere?”, la care Romi: „A, păi n-au fost decât câțiva prieteni!”). 

M-am uitat atent la Andreea, colega de sală, i-am scrutat abisurile sufletești cu vultureasca-mi privire, ca să-mi dau seama de adevăratele ei intenții, dar n-am obținut altceva-n afară de „Ca să te trec pe lista pentru cadou. Contribui și tu, da? Ai 25 de lei?”. Mă rog, treacă-meargă. Era vorba de aniversarea profesorului, am zis că bine-bine, și-am întrebat dacă se bea bere („Da, se bea. Fiecare ce vrea”).

Ăla parc-ar fi presimțit că-i clocim ceva, ne-a băgat în seara aia un antrenament asasin, am plecat de-acolo pe trei cărări, epuizat ca un catâr de la chasseurs alpins (unde nu este de joacă, asta garantat!). De-abia mi-am târâit oasele martirizate până la The Temple, pe Șerban Vodă, colț cu Mărășești, unde m-am prăbușit dramatic în scaunul din capul mesei și m-am milogit pierit de domnul Soare, chelnerul, să mă ajute cu două halbe mari că mor. 

Am avut noroc. Nu i-am putut citi expresia facială, că era pictat pe față (ceva tematic, cavouri, păianjeni, addamși, mă rog, ceva din respectiva zonă folclorică), dar din ochi am priceput că e om de-al meu, consumator, și că n-o să mă lase să mă sting; mi-a adus halbele, le-am uscat, m-a întrebat dacă nu vreau de mâncare, i-am zis că da, că vreau să mănânc încă două halbe și pe urmă mai văd eu. Am fost salvat, am fost mântuit: după ce-am golit-o și pe-a patra am început să respir normal, să revin la viață și să mă uit în jurul meu. Lume, ca la Moși!

În stânga, o fată care povestea (fusese călare pe văile sudice ale Făgarașului, în copilărie, până la stânile de sub căldări); în dreapta, Leo, ucenicul, care voia să afle „totul” despre Marie Brizard (partea cu alcoolul, desigur; fără să mă laud, consider că i-am fost de un real folos), iar în lungul mesei, oameni care beau și se veseleau. 

„Beau”, adică beau apă, suc și limonadă, cum le șade bine dismorfofobicilor (mai cunoscuți ca „BDD”-ici, adică maniaci cu sănătatea), și „se veseleau”, adică se uitau ca disperații-n telefoane, într-o tăcere de rău augur, pe care-o umplea doar vocea mea măcănită, cu care-i ceream lui Soare „oleacă de beri”. Credeam că m-am integrat. Dar am auzit-o pe Andreea, la final, la spartul chefului: „Pe Mihăiță nu-l mai chemăm”.

articol publicat în numărul 44/2017 al revistei Cațavencii