Correspondances

Aterizezi pe „Avram Iancu” vineri dimineața, începi să-ți bați capul cu ce-ajungi în centru, iată că nu mai este nevoie, Șerban și Cătălin te înhață cu tot cu bagaj și te lasă la primărie, pe Moților, de unde te preia Fane, care te lasă pe malul Someșului, pe Muzicescu, unde are el treabă cu Alex, cățărătorul, la care urmează să locuiești (Alex e băimărean, a lucrat mult „pe Londra”, aveți imediat vorbe în comun). Îi lași în treaba lor (inspectează copacii de pe Splai și din parcul Bărnuțiu) și bagi un periplu dement de vreo șase ore, pe Parcul Rozelor – Canalul Morii – Plopilor – Primăverii – Izlaz – Câmpului – Făgetului – Ionesco – Lunii – Pădurii, unde-i ogeacul lui Alex, care, evident, nu-i acasă. Te întorci extenuat pe Frunzișului, la yard (aproximativ: „atelier în aer liber”) unde Alex stă de povești c-un italian și c-un sas de-al nostru, unul Loți, care lucrează „pe Luxemburg”; îți dă cheile, scuzându-se cu râsete, și iar o iei iar cu pasul la deal, ajungând la ogeac pe Observatorului și Rapsodiei (acum ai învățat locurile). Zaci un sfert de ceas, cât să te enervezi că soarele îți bate fix în cap și jaluzele nu-s, apoi cobori pe Lunii, Meteor, Republicii, până-n Grădina Botanică, că și asta trebuie văzută odată și-odată (de fiecare dată ai sărit-o, că era altceva mai urgent). Pleci de-aici spre seară, cobori iar, Republicii, Șincai, Isac, Fulicea, Chinezu, Clemenceau. Aici e. Enfin!

Băieții te primesc cu reținere, dar cu ușurare, că acum masa-i echilibrată: doi unguri și doi români. Echilibrată pe dracul: Victor vorbește o maghiară fără cusur, dar din politețe nu ești lăsat pe dinafară, nici de ei, nici de fata care aduce berile (nemțoaică, de felul ei). Ești căpiat de foame, iei un burger „Klausen” (sau el foarte bun, sau foamea foarte cavernicolă), apoi iei seama la ce se discută: Victor îi explică lui Miklós diferențele de vocabular dintre estonă și finlandeză, deși admite cinstit că structura gramaticală e aproape aceeași („Pot face comparația cu româna și spaniola”, zice el. Ca om speriat de telenovele ca de dracul, comparația ți se pare ușor tembelă). După ce vinul și berea își fac treaba, se trece bunînțeles pe politică, iar tu asculți în română argumente pasionale pro și contra Viktor Orbán, fără să te bagi, că nu-i politica ta. Victor citește pe net și traduce din estonă un articol despre alegerile din 8 aprilie. Ăsta-i Clujul (Klausen Pub, prima seară). 

***

Nu merge nici dracul la Bistro Olimp de pe strada Observatorului, și pe bună dreptate: ce să caute turiștii în Zorilor? Da, aceeași întrebare o poate pune un clujean despre Berceniul meu scump, și-ar fi la fel de încuietoare; cartierele-dormitor îs bune ca să dormi în ele, atât. De vizitat, nu le vizitează nimeni. Acuma, să nu credeți că eu sunt un fel Gică-contra, un snob de-a-ndoaselea, și fac turism în zone unde nu merge nimeni: în Zorilor aveam cazarea.

Acolo m-am văzut cu Moș și cu nevastă-sa, englezoaica (am mai scris de ea, tot așa, rar, că-i sensibilicoasă), la un cartof prăjit și-o bere. Berea a fost bună, proaspătă, la halbă (n-am scăpat de eternul „Ne scuzați dar a trebuit să schimbăm butoiul”), iar cartofii adevărați, din cartofi nu din praf, prăjiți în ulei nou și tăvăliți prin paprică și sare; totul a intrat foarte bine, n-am nimic de cârâit, se vede că oamenii de-acolo au făcut ceva eforturi cu noi.

Ce să vorbim, ce să vorbim, Moș e cam taciturn, engleza mea e rău ruginită de nefolosire, hai să-i povestim doamnei de „iarna lui Ceaușescu”, 1984 – 1985. Și zi-i, și zi-i, despre ce-au pătărănit cei din cartierele de blocuri (Zorilor, Berceni etc): cum au rămas întâi fără curent electric, apoi fără gaze, apoi fără încălzire centrală, apoi fără apă caldă menajeră, apoi fără apă deloc, apoi fără servicii de salubritate (nu-mi amintesc exact ordinea, nici nu contează). Cum și-au umplut oamenii căzile de baie cu zăpadă, ca să nu fie nevoiți să se cace printre blocuri. Cum au redescoperit virtuțiile traiului țărănesc: culcarea devreme, toți într-o singură cameră și într-un singur par, să-și țină de cald cu răsuflarea, ca oile-n saivan. Cum au mâncat eco, doar alimente care puteau fi gătite pe primus (atunci au avut vânzări-record magazinele cu articole de camping). Tot lucruri de astea, cu care speram s-o uimesc pe englezoaică, dar nu mi-a mers, c-avea și ea povești dintr-un trecut prea greu de crezut astăzi: „Meehi, tu știi că atunci când maică-mea era gravidă cu mine, toți londonezii fumau în metrou?”.

Îmi pusese capac. N-aveam ce zice. Ca să nu rămân prost, i-am dat ghes lui Moș, să zică și el ceva. Moș: „A fost cea mai frumoasă iarnă din toată viața mea”. Mda, uitasem că Moș copilărise la țară. Sat necooperativizat. (Bistro Olimp, a doua seară) 

***

Să zicem că te întâlnești, din cea mai pură întâmplare-ntâmplătoare, cu cineva în Piața Unirii din Cluj; ce mai e de spus? Ce mai e de spus după 22 de ani? Eu credeam că la o fază ca asta nu mai e nimic de spus, dar uite că m-am înșelat.

Ce-aș fi spus eu, dac-aș fi apucat să deschid gura: nu ne-am despărțit pentru că tu erai unguroaică și eu român, ci pentru amândoi fuseserăm educați s-avem dreptate. Când ești tânăr și „ai dreptate”, nu iese bine. Mai ții minte prima ceartă, în trenul Mangalia – Cluj? Da, exact. Tu m-ai întrebat ce adâncime are Canalul, că tocmai treceam pe lângă el, și tot tu ai adăugat că ești „sigură” că n-are cum să fie adânc, „maxim pân’ la genunchi, ca Someșul”. Eu ți-am zis că brațul principal are șapte metri, iar cel secundar, cinci, iar tu te-ai revoltat cu toată forța maghiarității din tine: „Imposibil să fi făcut românii așa ceva!”. Eu am vrut să-ți explic că majoritatea muncitorilor erau militari de la „diribau”, adică minoritari etnici și confesionali, dar ai refuzat să m-asculți, pe motiv că „ce e aia diribau, nu există-așa ceva”. Nu, nu mai exista, atunci în 1996, dar existase bine-mersi până-n 1989 și reușise să nenorocească zeci de mii de oameni (paranteză pentru cititorii revistei: „diribau” nu este un acronim, ci un termen păstrat în limbă din timpul războiului, când o firmă germană „de construcții” – der Bau - angajase oameni din toată România pentru diverse lucrări: faimoasele cazemate din Vama Veche, Doi Mai, Popasul Pescarilor, Trei Papuci și din multe alte locuri, de acești primi „diribau” au fost făcute).

Sper că e clar că-n alea de la două ore petrecute la terasa L’Alchimiste n-am apucat să spun o silabă, da? Am ascultat tot felul de „noutăți” ce datau de-un deceniu, maxim două (că ea a divorțat; că și Larisa a divorțat – wtf is Larisa?!, m-am mirat, a, da, o blondă creață din Vama Veche; că Dézsi a lucrat câțiva ani la Budapesta, dar n-a căutat-o niciodată, ce porc cu „P” mare – altă noutate, Dézsi cu mine lucrase, iar de căutat n-a căutat-o pentru că i-am spus eu să n-o caute; că Ernő și-a deschis un dojo al lui – aflasem, tot facebookul aflase; că mătușă-sa a murit și i-a lăsat casa; că…). 

M-am ridicat și-am plecat. Nu mai puteam, înnebuneam. Am plătit la bar pentru ambele consumații și-am luat-o urgent la trap. După care m-am întors, prelins pe lângă ziduri, să-mi recuperez telefonul uitat la încărcat. (L’Alchimiste, a treia seară)

***

Mare masă mare la berărie, la Klausenburger, sâmbătă seara, la care am ajuns foarte târziu, practic la spartul târgului, dar era să n-ajung deloc! Să vedeți: nu, că după examen să ieșim la masă, toți colegii, să sărbătorim succesul (mă rog, asta cu succesul… am unele dubii… am văzut eu multe examene luate cu brio, mai ales examene auto, care au avut ulterior consecințe, cum să spun, nu chiar fericite). Bine, mă, să ieșim. Ați făcut rezervare? A, nu, Mihăiță, ce rezervare, imposibil să nu găsim! M-am îngălbenit la telefon: băi, voi sunteți în mintea voastră? Azi e derby, joacă Universitatea cu Sănătatea (s-a terminat 2-1, da’ primul gol a fost din penalty discutabil – nota mea), unde găsiți o masă liberă de 15 persoane, seara?! Taci, Mihăiță, că găsim. Am plâns, m-am lamentat, mi-am pus poalele-n cap, am profețit („jeremiad” se cheamă asta-n engleză, de unde să știe ei, săracii?), dar în final i-am convins: au rezervat la Klausenburger.

Aș fi ajuns, n-aveam grețuri, dar în Piață, cum traversam, am dat nas în nas c-o localnică, mi-a sărit de gât, ne-am așezat oleacă la depănat amintiri: ce mai faci, Mihăiță, ce-ai mai făcut, care este viața ta, da’ chiar, de când nu ne-am mai văzut?! Am făcut un calcul rapid în minte: 2018 minus 1996 egal 22. De ani. Taci că-i bine. Am deschis gura să zic și eu ceva, n-am apucat: știi, Mihăiță, eu am divorțat acum zece ani, era un nemernic etc. De-abia am scăpat.

De-acum era noapte, iar eu trebuia să rog 15 bucureșteni piliți să-mi explice unde-i berăria. Un clujean mi-ar fi spus „E-n Iulius Mall, la ultimul etaj”, dar nu s-a născut bucureșteanul capabil de-o asemenea frază simplă; în schimb, am fost ghidonat să urmez „linia tramvaiului care cade-n Someș”, ceea ce m-a derutat total, printre altele și fiindcă habar n-aveam că Boc își îneacă tramvaiele-n Someș, probabil cu călători cu tot, să știe-o treabă. Tot localnicii m-au ajutat, am urcat în sfârșit (pe scări!), m-am așezat modest într-un colț și-am deschis larg ambele pavilioane auriculare. Râdem, glumim, da’ meseria-i meserie!

Incredibil câte prostii spun oamenii la bere. Am tras ce-am tras cu urechea, am înțeles că nu scot nimic util de la ei și-am trecut și eu pe halbe de-un litru, m-am înveselit. La plată, Andreea reflectează cu voce tare: „Incredibil câte prostii spui la bere, Mihăiță”. (Klausenburger, a treia seară)

articole publicate în numerele 17, 19, 20 și 23/2018 ale revistei Cațavencii

The Temple, București

„Mihăiță, vii și tu la surprise-party?”. M-am crispat în clipă, când am auzit „și”-ul ăla, care mi-a ucis viața socială în liceu și care nu poate fi detronat decât de și mai odiosul „decât” („Băi, Romi, de ce nu m-ai invitat la ziua ta de naștere?”, la care Romi: „A, păi n-au fost decât câțiva prieteni!”). 

M-am uitat atent la Andreea, colega de sală, i-am scrutat abisurile sufletești cu vultureasca-mi privire, ca să-mi dau seama de adevăratele ei intenții, dar n-am obținut altceva-n afară de „Ca să te trec pe lista pentru cadou. Contribui și tu, da? Ai 25 de lei?”. Mă rog, treacă-meargă. Era vorba de aniversarea profesorului, am zis că bine-bine, și-am întrebat dacă se bea bere („Da, se bea. Fiecare ce vrea”).

Ăla parc-ar fi presimțit că-i clocim ceva, ne-a băgat în seara aia un antrenament asasin, am plecat de-acolo pe trei cărări, epuizat ca un catâr de la chasseurs alpins (unde nu este de joacă, asta garantat!). De-abia mi-am târâit oasele martirizate până la The Temple, pe Șerban Vodă, colț cu Mărășești, unde m-am prăbușit dramatic în scaunul din capul mesei și m-am milogit pierit de domnul Soare, chelnerul, să mă ajute cu două halbe mari că mor. 

Am avut noroc. Nu i-am putut citi expresia facială, că era pictat pe față (ceva tematic, cavouri, păianjeni, addamși, mă rog, ceva din respectiva zonă folclorică), dar din ochi am priceput că e om de-al meu, consumator, și că n-o să mă lase să mă sting; mi-a adus halbele, le-am uscat, m-a întrebat dacă nu vreau de mâncare, i-am zis că da, că vreau să mănânc încă două halbe și pe urmă mai văd eu. Am fost salvat, am fost mântuit: după ce-am golit-o și pe-a patra am început să respir normal, să revin la viață și să mă uit în jurul meu. Lume, ca la Moși!

În stânga, o fată care povestea (fusese călare pe văile sudice ale Făgarașului, în copilărie, până la stânile de sub căldări); în dreapta, Leo, ucenicul, care voia să afle „totul” despre Marie Brizard (partea cu alcoolul, desigur; fără să mă laud, consider că i-am fost de un real folos), iar în lungul mesei, oameni care beau și se veseleau. 

„Beau”, adică beau apă, suc și limonadă, cum le șade bine dismorfofobicilor (mai cunoscuți ca „BDD”-ici, adică maniaci cu sănătatea), și „se veseleau”, adică se uitau ca disperații-n telefoane, într-o tăcere de rău augur, pe care-o umplea doar vocea mea măcănită, cu care-i ceream lui Soare „oleacă de beri”. Credeam că m-am integrat. Dar am auzit-o pe Andreea, la final, la spartul chefului: „Pe Mihăiță nu-l mai chemăm”.

articol publicat în numărul 44/2017 al revistei Cațavencii 

China prin lentile londoneze

Poți imagina milioarde de criterii după care să-i împarți pe români în tabere (egale și opuse, ca de exemplu ”criteriul Băsescu”), dar eu vă propun azi un criteriu ceva mai isteric: părerea despre China. Cu alte cuvinte, propun împărțirea românilor în ”români favorabili modelului chinez” și ”români defavorabili modelului chinez”.

Veți observa imediat, eventual cu râsete, că am eludat un criteriu mult mai inteligent și aplicat: ”români care-au fost în China” vs. ”români care n-au fost în China”. Veți spune, pe bună dreptate, ”Ce greutate poate avea părerea unui om care nu știe despre ce vorbește?!”.

Argument corect. Îl accept. Dar nu îl pot utiliza din două motive: extrem de puțini români au fost în China să vadă cu ochii lor despre ce e vorba (eu cunosc doar unul, pe domnișoara Andreea-care-avea-7-anișori-la-revoluție); be mic, eu am o părere despre modelul chinez. Deci, treaba mea e să-mi spun părerea (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) și mai ales să-i pun la zid pe cei care îndrăznesc să aibă o părere contrarie. Doar ăsta-i rostul meu pe lume, heya?

Bun, ia să vedem: Eugen (un băiat, nu-l știți) are mare stimă pentru China (el reprezintă ”românul favorabil modelului chinez”), iar eu o stimă extrem de mică (puchinoasă, chiar!) despre această țară și ”modelul” ei. Deși m-am luat la harță de multe ori cu Eugen despre acest subiect, n-am scris niciodată pe blog despre aceste discuții. E timpul s-o fac, dar mai întâi să precizăm niște termeni.

1.     Eugen există, nu l-am inventat eu. El este un om. Fost coleg de serviciu.

2.     Prin ”modelul chinez” se pot înțelege mai multe lucruri, depinde cine-l definește, dar cel mai simplu e să-i zicem ”prosperitate fără democrație”. Prin comparție, modelul american poate fi numit ”flat world” (toată lumea să urmeze același model de dezvoltare, modelul american, ”capitalism fără protecție socială”), iar modelul european a fost numit ”liberal multilateranism” (ăsta nu prea știu ce e, dar înțeleg, vag, c-ar fi vorba de valorile Uniunii Europene, ”fiecare stat face ce vrea, în afară de război și de încălcarea drepturilor omului”). China respinge ambele modele. Modelul ei propriu se cheamă ”walled world” și constă, sumar spus, din ”fiecare stat face ce vrea și cum vrea, atâta timp asigură pâinea zilnică pentru cât mai mulți din proprii cetățeni”.

3.     Nici Eugen, nici eu nu am fost în China. Ambii ne-am format părerile pe baza celor citite din cărți. În cazul meu, din cărticica ”What does China think?”, de Mark Leonard, un profesor londonez de geopolitică, invitat de multe ori în China de mari mahări din partidul comunist, să vadă cu ochii lui cum merge treaba. Mark Leonard a văzut, a auzit și a scris. Categoric, cărțulia merită citită. I-aș recomanda-o și lui Eugen, dar nu mai am numărul lui de telefon.

4.     Nu am niciun interes personal în a denigra sau lăuda China. Nici Eugen nu are. E vorba, pur și simplu, de două mentalități foarte profund înrădăcinate în mințile românilor, ”dirijism” vs ”auto-organizare” – China e doar un pretext. Pentru Eugen, ca pentru toți dirijiștii, oamenii care alcătuiesc o societate sunt incapabili de organizare spontană: dacă nu-i dirijezi, ei cad în anarhie. Pentru mine și pentru toți cei care gândesc ca mine, societățile umane sunt capabile de auto-organizare, iar echilibrul rezultat este mult mai stabil decât echilibrul unei societăți dirijate. Pentru Eugen, China este modelul care îi dă lui dreptate. Pentru mine, Europa e modelul care mă confirmă.

5.     Pentru Eugen, e de la sine înțeles că, dacă România ar urma modelul chinez de dezvoltare, el, Eugen, ar urma să fie unul dintre ”dirijori”. Pentru mine, acest lucru nu este deloc evident. Dar este evident că eu aș fi una dintre primele victime ale regimului. Interesant: Eugen este perfect de acord cu acest lucru!

Ce am citit în cărticică și m-a convins că, dincolo de aparența unor succese gigantice (rezerve valutare de un trilion de dolari), societatea chineză are probleme majore? Multe lucruri, trebuie să citiți cărticica, dar unul m-a izbit în mod deosebit: modelul chinez nu este atractiv pentru nimeni, în afară de dictatori! În pofida unor eforturi uriașe de rebranduire, statul chinez nu a convins niciun popor să-i urmeze calea (să renunțe la pluripartidism și să treacă la economia planificată), dar a convins câțiva dictatori... dintre care mulți nu mai sunt acum în viață. Cu toate că a băgat în fundul lor miliarde și miliarde, în bunuri, investiții și armament, China nu s-a ales cu nimic: dictatorii respectivi au fost răsturnați de la putere, unii omorâți, alții judecați... iar banii chinezești din Sudan, Libia, Mali sau Zimbabwe s-au dus pe apa sâmbetei.

Mie, personal, afacerea asta îmi aduce aminte de Ceaușescu. Și el era prieten cu toți teroriștii și le dădea pomană, în timp ce românilor le ghiorăiau mațele de foame.

Cred că asta-i situația și în China, cel puțin la țară. Guvernul de la Beijing aruncă cu dolari în toți săracii, iar chinezilor nu le rămâne de mâncare decât patriotismul.

Nu, mersi. Am mai servit odată meniul ăsta... așa că dacă vrei să emigrezi în China, Eugene, du-te sănătos. Eu nu vin.