Disco Titanic

La ce e bun Nicolae Iorga?! La multe, din punct de vedere istoric, dar din punct de vedere literar, la un singur lucru: la critică. Omul era un adevărat turnesol, din punctul ăsta de vedere: dacă lăuda el o carte, un roman, vreau să spun („literatură” adică beletristică), erai sigur că-i o porcărie, puteai să te piși pe ea. Dar dacă apărea o carte de mare valoare literară, hop și Iorga s-o înjure! După o vreme, criticii s-au prins ce aveau de făcut: nici nu se mai oboseau să citească romanele nou-apărute, se uitau doar să vadă părerea lui Iorga, după care își scria fiecare rubrica, „în orb”, dar nu greșeau niciodată. Exemplu: românii consideră că cel mai mare roman pe care l-au dat ei literaturii universale este „Craii de Curtea-Veche”, în timp ce literatura universală crede că cel mai bun roman pe care l-a primit de la români este „Pădurea spânzuraților”. N-are importanță, că oricum Iorga le-a înjurat pe amândouă ca la ușa cortului. În schimb, a avut vorbe mari pentru toți pigmeii, pentru o grămadă de triști de care s-a ales praful. Ca dovadă că nici chiar eu nu-i știu!

Ei, dar în prezent nu avem un Iorga, să ne facă treaba mai ușoară, să știm ce carte să luăm din librărie. De ce nu mai avem? Păi, d-aia, c-acum la toți le e frică să înjure. Să nu uităm că unul ca Iorga nu depindea economic de nimeni, avea din ce trăi, pe când criticii noștri sunt săraci, depind de banii statului, într-un fel sau altul: dacă eu, critic, înjur pe-un autor, și pe urmă ăla ajunge „la butoane”? Este că mă zboară de nu mă văd? Și ce fac, mor de foame, mă duc la munca de jos, după ce toată viața am fugit de ea ca dracul de tămâie? Nu, domnule! O strategie cu mult mai bună, pe care văd c-o aplică mai toată suflarea literară, este să nu zic nimic. Nu înțelegeți? Explic: apare o carte. Dacă e proastă, nu zic nimic, n-o trimit spre pizda mă-sii, și în felul ăsta nu risc să-l supăr pe autor, care cine știe, o fi conectat politic pe undeva și mă ține minte, la o adică. Așa, dacă tac ca porcu-n păpușoi, n-are ce să-mi zică. În plus, pentru că an de an apar tot mai multe romane, mă pot scuza foarte credibil, dacă mă ia la-ntrebări: să trăiți, șefu’, nu mi-au căzut ochii pe capodopera dumneavoastră, că dacă-mi cădeau, scriam! Să știți că dacă mi-o trimiteați cu dedicație, era altceva, scriam frumos, zic zău lui Dumnezău!

Cu mult mai interesant, însă, este ce se-ntâmplă când apare o carte bună. De obicei, se-ntâmplă ca în blogosferă, când blogerii fac schimb de linkuri pentru blogroll, la fel și literații: scrii de mine, scriu de tine! Altfel nu mă joc, că am nevoie de bani: famelie grea, renumerație după buget...

Sar peste cazul „întâmpinărilor critice” făcute pe bani. Sunt delicioase, dar s-a scris deja despre ele.

Unde s-a scris? Păi, în „Noapte bună, copii!”, s-a scris, o fi vina mea că sunteți voi puturoși și n-ați citit-o până acum?!

Pentru că de-acum încolo este de citit „partea a doua”, care nu-i a doua deloc și nici „parte” nu e, ci e-un roman independent, cel mai bun roman românesc apărut în 2016 (ceea ce nu-i mare căcat, doar de treizeci de ani încoace apare câte un „cel mai bun” de-ăsta, de care n-aude nimeni și care-i uitat în două săptămâni), care mie mi-a plăcut de nu se poate. Bine, m-am și enervat (că nu l-am scris eu), dar mai mult mi-a plăcut decât m-a enervat.

Din două motive, extraliterare amândouă: explică pe înțelesul poporului de ce românii au tratat cu extraordinară nesimțire (id est „dezinteres”) războaiele din fosta Iugoslavie (1) și de ce independența Banatului este atât de populară în Banat (2). Paranteză: bine, și independența Ardealului este un subiect popular în Ardeal, dar, vorba lui Vlad Jivan despre ardeleni: „Chiar că sunteți grei de cap”.

Ați citit până aici? Bun, acum știți de ce n-ați auzit nimic despre „Disco Titanic”? Da, exact. Nu e scrisă de-un bucureștean. Conspirația tăcerii. Clar?