Africa de Sud

M-am săturat de Europa, de criză și de văicăreala despre lipsa banilor, așa că propun o evadare. La cârciumă, desigur. Dar, cum nimeni nu poate fugi de umbra lui, evadarea va fi în trecut (mișto formulare!), că prezentul e cum e, ne-am lămurit. Așa că vă invit să servim un Label ice cold în Lion Park Café.

Unde: La ieșirea din Soweto, pe drumul de la Pretoria (capitala țării) spre Bloemfontein (capitala numărul doi). De fapt, Soweto este un oraș-satelit al Johannesburg-ului, nu al Pretoriei, dar am ales să scriu așa ca să iasă poanta cu capitalele. Care poantă?! Păi, poanta că voi o să ziceți acum „Hă-hă, te-am prins, capitala lor e la Capetown!”. Da, este. Capitala numărul trei. „Hă-hă”?!

De ce: În mod curios, nu pofta de bere ne-a oprit la Lion Park, ci pofta de micțiune. Mai exact, nu mai puteam să ne ținem, dar așa e când bei toată noaptea, corect?

Cât: Nu știu. Habar n-am cât costă o bere, că n-am plătit absolut nimic în Africa de Sud, nici măcar nu știu cum arată ranzii lor, n-am avut curiozități de-astea. Atâta timp cât „firma plătește”, pentru ce era să-mi bat capul cu toate fleacurile? 

Ce: Bere locală, Carling Black Label pe numele ei oficial, mai cunoscută ca „Label” printre barmani și „zamalek” printre consumatori. De fapt, chestia e un pic mai complicată, că berii îi zici Label dacă ești alb și zamalek dacă ești negru, altfel se uită lumea ciudat la tine (iar Africa de Sud nu e țara în care să-ți dorești asta). Mai există și un nume de alint, „Soweto Pepsi”, dar e la mișto. Nu-l recomand.

Alte nerecomandări: De fapt, ceea ce vreau să spun e că nu e bine să beți nimic la Lion Park Café, nu e bine să vă opriți la Lion Park Café și-n general nu e bine să mergeți în Soweto, în particular, sau în Africa de Sud, în general. Dacă aveți orice altă alternativă și nu se cheamă Coreea de Nord sau Haiti, alegeți-o p-aia. Serios.

Explicație: Epoca despre care afirm că e „trecut” se numea pre-criză, eu nu eram ziarist, ci agent de vânzări, iar tot balamucul ăsta (București-Amsterdam, Amsterdam-Capetown, Capetown-Johannesburg și retur) fusese o excursie plătită integral de firmă, pentru rezultate bune în vânzări. Trebuie precizat că eram singurul fără „rezultate bune”, dar am prins excursia pentru c-aveam pile. Acum, asta e, mortul de la groapă nu se mai întoarce! Iar când zic că firma a plătit absolut tot, chiar așa-i, că zece zile am dus-o tot într-o băută și n-am scos un cent din buzunar (nu e vorbă, nici n-aveam vreunul). Băuta avea, pe de-o parte, rostul să ne facă să uităm de munca umilitoare din vânzări, iar pe de altă parte să scăpăm de frică. Nicăieri n-am văzut atâta sărăcie, bogăție și violență la un loc ca-n Africa de Sud; prin comparație, Rusia este mici copii, și asta spune multe!

*** 

Începutul: pe 9 octombrie 2013 am publicat aici în revistă articolul despre Lion Park Café, de pe lângă Soweto, pe drumul dintre Pretoria și Bloemfontein. Minciună extrem de porcină, pentru care îmi cer scuze atât cititorilor, cât și redacției (scuze, redacțio!); n-am fost niciodată la bere în Lion Park Café, așa cum n-am călcat în Africa de Sud sau în Africa, în general – n-am fost nici măcar la amărâtele alea de piramide, unde merge tot românul. Am împrumutat pur și simplu vocea lui Săndel și m-am dat drept Săndel, ceea ce, evident, nu sunt (Săndel e foarte bogat, după părerea mea; foarte inteligent și harnic, după părerea lui). Lucrurile au degenerat când a văzut seria de articole despre Asia Centrală, în care n-am mai împrumutat eu nimic, l-am lăsat pe el să vorbească, să spună exact cum a fost; s-a înfuriat, m-a sunat de la Paris, m-a amenințat că-și trimite ucrainienii peste mine etc. Pe urmă s-a gândit mai bine și m-a sunat înapoi, în cu totul altă stare de spirit: „Tu ai putea fi Vocea pe care n-am avut-o eu niciodată, săracule!”, mi-a zis. „Doar să scrii cuvânt cu cuvânt”.

Bref, domnul Săndel, ca (foarte bun) om de vânzări, a decis să mă folosească, cu condiția să-i protejez anonimatul până-n pânzele albe, ceea ce nici nu-i greu, la câte eforturi conștiente a făcut ca să uite România. Convenția e simplă: el îmi povestește, eu scriu (sunt negrul lui, adică), cu singura condiție să-l las să introducă în texte și părerile lui eretice, profund incorecte politic (de fapt, părerile lui sunt cu mult mai mârșave de-atât, doar că încă nu s-a inventat un termen care să le definească; ar fi „fascist”, dar e deja calp). Mi s-a părut un târg echitabil. Win-win. Nu știu redacției cum o să i se pară... 

În 2006, Săndel era șeful diviziei de vânzări al unei firme foarte mari. A negociat luni în șir cu principalul concurent de pe piață, în secret bunînțeles, și în final a bătut palma: a trecut la concurență cu aproape toată echipa (plus bazele de date, că doar nu era prost). Ca răsplată pentru trădare, noii angajatori i-au oferit o excursie (botezată „training de integrare”) în Africa de Sud, lui și oamenilor lui, fidelilor care l-au urmat. Prima cazare a fost la Winchester Mansion Hotel, care este undeva în (sau lângă) Capetown și care este fiță, zice dumnealui. Oamenii i s-au îmbătat muci în prima seară, el s-a prefăcut că bea cu fiecare, ca să-i tragă de limbă: „Așa este în afaceri”.

*** 

După cât de pare (m-am uitat și eu la poze, atât!) Sun City ăsta e un fel de Las Vegas sud-african, numai că nu-i plasat în vreun deșert oarecare, ci într-o zonă de savană cu climă foarte bună, așa, la marele fix, nici prea cald, nici prea frig, eternă primăvară, ce să mai vorbim, paradisul pe pământ. Să tot stai, să petreci, să te bucuri de banii altora. Dar mai întâi, o paranteză.

Eram prin clasa a noua când am învățat despre munți („orogeneză”, cum zicea Moș Pulete, proful de geogra): cică munții se formează, se înalță, cresc ei așa, fie prin „activitate vulcanică”, fie prin „încrețire”, fie prin „prăbușire” (paranteză la paranteză: în urmă lecției, noi, gașca veselă din fundul clasei, i-am dedicat lui Moș Pulete următoarea poezie: „Țara mea cu ape line / Și cu soare la apus / Tu ai munți de încrețire / Îndreptați cu vârfu-n sus”). Ca exemplu de munți de prăbușire au fost dați munții Africii de Sud, formați, zice-se, prin „prăbușire”. Admit că nu eram prea isteț, dar n-am înțeles atunci cum vine asta și nu înțeleg nici acum: m-am prăbușit drept în cap și-am ajuns sus pe bloc! Deși în continuare nu pricep, se pare totuși că acest Sun City, clădit pe-o cîmpie plată ca masa, este la aproape 2000 de metri deasupra nivelului mării. Și ca s-ajungi de la Sun City la mare, ești nevoit să traversezi niște – exact! – munți. De prăbușire. 

Asta, pentru cine e interesat de așa ceva, că eu nu-s. Pe mine mă interesează ce-a făcut Săndel în paradisiacul hotel Cascades, cum s-a distrat, cu ce amintiri inubliabile a rămas în urma acestei șederi, de povestit o viață. Îi dau cuvântul: „I-am umilit pe negri, mă, mi-am bătut p. de ei. Atâta bucurie să am și eu!”. Vi se pare ciudat? Și mie. Tot ce-am reușit să înțeleg (oarecum!) este că-n urma tranziției relativ calme din 1994, când albii au cedat puterea negrilor (fără vărsare de sânge, zic negrii, cu, zic albii), economia țării s-a dereglat; din patru milioane de albi, un milion a emigrat, dar au venit cârduri de refugiați din Zimbabwe, iar consecința contraintuitivă este că negrii nu au de lucru. Șomaju-i enorm, chit că pe vremea apartheidului nu era! Asta-i chiar culmea, acum când au ajuns la putere, au rămas fără muncă, cel puțin din versiunea lui Săndel: „Iar ăla care are-un job, mă, oricât de amărât ar fi, merge ca pe ouă, să nu fie dat afară, că la ușă sunt alți zece mii care se bat pentru același job”.

*** 

Se pare că-i adevărat: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă. În vreme ce mă documentam pentru textul ăsta (nu pot să contez doar pe ce-mi povestește Săndel, el are altă agendă. Nu știu care-i aia, dar turistică nu-i!), am aflat lucruri de mirare despre acest munte, Pilanesberg. Se pare că-i o minune a naturii, un vulcan în al cărui con a crescut o pădure pe trei cercuri concentrice; minunea e că nimeni n-a trasat cercurile alea, au apărut ele așa, de capul lor, poate din motive de sol, poate, nu știu. Adică, tu urci pe fostul vulcan, dai de o centură de pădure, după care de una de savană, după aia iar pădure, după care iar savană, iar pădure, iar savană; ultima bucată de savană e un fel de „poiană” rotundă, de mari dimensiuni, în care e plasat complexul turistic de care spun, Game Reserve. Căsuțe de chirpici (adobe, pe englezește, nu știu dacă v-ați prins până acum), acoperite cu stuf, la ca noi în deltă (mă rog, cum era cândva). Totul foarte eco, foarte friendly green, mă rog, cum e moda acum; evident, toată rezervația geme de dihănii pe care le vezi la ele-acasă. 

Să turbeze Săndel! Pe el îl doare fix în cot de eco, de green, de dihănii și de alte buruieni, el vrea lux, lux, lux, că d-aia muncește ca un câine (după propria lui confesiune), și mai vrea personal de serviciu pe care să-l umilească în fel și chip, că d-aia e bogat, alb și pe val: „La ce să ai, mă, poziție socială, dacă nu te bucuri de ea?”. La hotelul din Sun City a făcut fițe până la loc comanda („Cum vedeam un lucrător de-acolo că-și trage sufletul, că vrea să se hodinească oleacă, cum mă duceam la el și-l băgam în viteză! Ai vrut libertate, negrule, săracule? Na, bucură-te de libertate! Vezi pata asta mică de cafea pe care-o fac eu pe alee, vărsând un pic din ceșcuță? Ia fugi de-adu un mop și curăț-o în clipă! Chop-chop!”), dar în rezervație n-a avut pe cine chinui domnul Săndel, că resort-ul era pe concept: ajută-te singur, fă cu mâna ta, hai să gătim, hai să ne facem singuri patul, hai să colaborăm la micile treburi casnice, hai să construim și să întărim relațiile interpersonale etc („Am înnebunit, mă! Cum să mă bat eu pe burtă cu oamenii din subordinea mea? Cum să-i mai țin în mână dup-aia?”). Ceea ce pentru mine ar fi fost un vis, pentru Săndel a fost un coșmar: nu are nici o poză cu vreun animal sălbatic din rezervație, nici măcar una! Viața animală vibra acolo, era ca un Eden înainte de Cădere, dar tot ce-a fotografiat Săndel a fost „Săndel tolănit în piscină”, „Săndel bând bere”, „Săndel privind la TV”.

*** 

Alt loc în care au fost duși, plimbați și periați Săndel & comp a fost și Lesedi „Cultural Village”, undeva pe lângă Johannesburg („Burgul lui Johannes”, hă-hă, ce glume am în mine), pe marele platou înierbat Highveld, altă ciudățenie a naturii, am să revin. Ei, aici, în Village, chiar i-a plăcut lui Săndel! Am înțeles de la el că e vorba de un fel muzeu în aer liber, cu diorame în loc de exponate, și cu oameni vii în diorame; mai exact, niște angajați, cum să zic, un fel de actori (sau „performeri”) le arată vizitatorilor cum era viața oamenilor cu vreo câteva milioane de ani în urmă, după ce ne dăduserăm jos din copaci, dar înainte să părăsim Africa și să începem (ca specie) cucerirea planetei. Lucruri simple, pe care le-am uitat demult: cum se aprinde focul cu bețe; cum se macină grăunțele între două pietre și se obține un rudiment de făină; cum se împletește din ierburi o capcană simplă; cum se fac podoabele și vopselurile de corp din plante și roci, cum se fac otrăvurile din plante și animale, cum se fac arme (ghioagă, cuțit, suliță etc) din lemn, piatră, os, corn și fildeș; cum se dansează când vine ploaia, cum se jelesc morții, cum se clădește o colibă, cum se toarce un fir de lână.

Și multe altele. Mi-a plăcut povestea, am înțeles din ea că acolo era ca un fel de curs de supraviețuire, Bear Grylls, chestii, dar Săndel mi-a râs în nas: „Prost ești, mă. Sărac și prost; nici nu știu dacă ești mai mult sărac sau mai mult prost! Se vede că n-ai fost în Africa. E sărăcie, mă, e jale, e nenorocire! De ce crezi că mor ăia pe capete în Mediterana, în bărci sparte, spre Sicilia? De bine ce le e? Idiotule. Și câți mor pe drum spre Libia, zeci de mii, sute de mii, nu-i știe nici dracul, cine să te știe dacă mori în Africa?! Ăia din Village fac pe sălbaticii de foame ce le e, lor și copiilor! Cine-ar face asta de plăcere, mă cap de vrabie?”.

Are și Săndel dreptatea lui. Stră-stră-bunicul meu Oancea Buzea, de profesiune oier, voiaja de plăcere în fiecare toamnă din munții Covasnei în Balta Brăilei, la iernat. Nu se spăla timp de patru-cinci luni, nici măcar pe mâini sau pe față, nici părul sau barba nu le tăia (unghiile și le scurta cu foarfeca de tuns oile). Când era primăvara în putere și-ajungea înapoi în munte, făcea prima lui baie din anul ăla și se primenea; acum, să zicem c-ai deschide tu un „Covasna Cultural Village” pe la Bicfalău sau Păpăuți, da? Cât de disperat ar trebui să fiu să fac pe Oancea, ca să mă miroasă turiștii și să mă tragă-n poze? Zic, decât.

*** 

Uitasem să vă spun că nu i-a plăcut lui Săndel cazarea din Lesedi Cultural Village, povestită numărul trecut, pe motiv că fusese vorba de-o „colibă” unde, zice dumnealui, l-au „bâzâit insecte”. Mă rog... ia să fi dormit ca mine pe la stâni, în cojoace colcăind de purici, duhnind a slin așa cum orășenii nu își pot imagina măcar... atunci ce-ar mai fi avut de zis? Asta-i partea proastă. Când te obișnuiești cu răsfățul, totu-ți pute. Și cu răsfățul te-nveți al dracu’ de repede...

În Johannesburg, în schimb, Săndel s-a simțit ca un rege: la hotel Balalaika, în buricul târgului, lângă Nelson Mandela Square (mai central nu se poate!), toată lumea l-a gâdilat în fund. Vrei bere, na bere, vrei masaj, na masaj (când i-am dat lui Săndel textul la verificat, a comentat amuzat: „Atât te duce mintea pe tine când e vorba de-un hotel de lux: bere moca!”); mâncarea, mâncare, piscina, piscină, trai pe vătrai. În hotel. Că afară se aventurau numai cu cârdul de bodyguarzi după ei. Înainte de asta, însă, o paranteză: îl verific mereu pe Săndel, de frică să nu mă mintă și să mă fac de râs în fața cititorilor; se pare că există două hoteluri Balalaika, unul pe nume „The Balalaika Hotel and Crown Court”, iar celălalt „Protea Hotel by Marriot Johannesburg Balalaika Sandton”, și chestia e că nu știu la care-a stat Săndel, că-s unul lângă altul. Cred că la primul, dar nu bag mâna-n foc. Altă chestie: localnicii îi spun orașului „Joburg”, nu Johannesburg, iar urieșenia lui e total necunoscută românilor (mie, să spunem): opt milioane de oameni, cu tot cu suburbiile! „Suburbie”, de exemplu, este Soweto („South Western Town”), mare cât Bucureștiul, unde niciun locuitor n-are ce mânca, atâta sărăcie este (sigur, cârciumarii o duc bine, iar mafioții cu taxele de protecție o duc și mai bine). Am încheiat paranteza.

Ei bine, Balalaika este genul ăla de mic paradis foarte bine păzit, unde ai totul, nu și libertate. Dacă ieși din curte, ieși cu păzitorii după tine (niște mase de mușchi, povestea Săndel, nu-ți dorești să-i superi), te plimbi pe două-trei, hai șapte-opt, străzi centrale ale orașului, poate chiar prin magazine (păzite și astea de mici armate particulare), apoi te-ntorci între zidurile hotelului, în siguranță. De ce? Pentru că Gauteng (regiunea, Joburgul și împrejurimile) este azi ce era Moscova în 1991 – 1997. Wild wild west. Libertatea costă.

*** 

Ultimul loc unde-a dormit trupa lui Săndel, dacă excludem noaptea din Capetown de dinaintea zborului de-întors, spre Paris, a fost la vinărie, la Blaauwklippen. Mai exact, au fost cazați în partea turistică a vinăriei, în complexul pentru oaspeți, restaurant – bar – hotel – parc tematic, cu degustările de rigoare (au degustat nenorociții până la loc comanda, gata să dea ortul popii. S-au luat cumva la întrecere, cine-i mai agent de vânzări între agenții de vânzări! Săndel îi învăța, îi învrăjbea, îi stimula: și-a aruncat ceasul lui elvețian într-o bol cu vin și le-a dat o căniță, să bea cu rândul, iar sorbitorul ultimei cănițe urma să fie norocosul nou-posesor al ceasului. Muci s-au făcut!).

I-a plăcut lui Săndel la Blaauwklippen și nu i-a plăcut. Ordine, disciplină, curățenie, eficiență, organizare impecabilă a muncii, vinul bun, vița perfect îngrijită – dar numai albi. Niciun negru. Săndel, frustrat: „Cum să te rățoiești, mă, la un alb?! În Africa de Sud? Bine, în România merge, aici la săraci, dar acolo nu prea, nu prea, nu prea...”. I-am spus de la obraz că nu pricep nimic, să explice. Săndel: „Mă, țara aia e pe picior de război. De război civil, adică. Trei facțiuni: albii care muncesc și au, negrii care fac politică și au, negrii care nu muncesc și n-au. Ăștia-s imensa majoritate. Există și albi care nu muncesc, există și negri care muncesc, dar nu ăștia o să facă război, o să vezi. Șomajul este enorm, mortalitatea la fel, natalitatea la fel, tot poporul pleacă de la câmp și se-nghesuie la orașe, să facă politică, cum au văzut ei la televizor. Îți dai seama că orașele se sufocă de suprapopulare și criminalitate! Bogăția țării ăsteia e pământul - și clima, evident – că pe Highveld-ul ăla al lor poți să cultivi orice, și ce-i sub pământ, că numai din platină fac exportatorii patru miliarde pe an, să nu mai zic de restul, lasă că știi tu. Bani sunt acolo pentru toată lumea, e greu să-ți închipui o țară în așa hal de bogată ca aia”. După care Săndel a trecut la, cum să zic, un fel de aberații, din care putea rezulta că el (!) e aproape socialist, pentru că nu e bine să lași inegalitatea s-ajungă până la cer, ca-n Africa de Sud: e ca și cum ai sta cu curul pe o bombă atomică. Când toți sunt săraci, oamenii mai rabdă cum mai rabdă, dar când unora le mor copiii de foame, rânduri-rânduri, și alții sparg banii aiurea, atunci nu e bine. „Am greșit”, recunoaște Săndel. „Atunci, în noiembrie 2006, am zis că războiul civil le bate la ușă, da’ uite c-au trecut 12 ani și nimic. Da’ vine, mă, vine. O să iasă urât de tot”.

articole publicate în numerele 42/2013 și 13, 14, 15, 16, 18, 19/2018 ale revistei Cațavencii