Nu a fost nicidecum așa. Armata austro-ungară avea o puternică linie de apărare de-a lungul fluviului Isonzo. Italienii au atacat-o în 11 bătălii sângeroase, câștigând cel mult câțiva kilometri și nereușind să o străpungă. În prima bătălie au pierdut 15.000 de soldați. În cea de-a doua au pierdut 40.000 de oameni. În a treia confruntare au pierdut 60.000. Luptele au continuat astfel vreme de mai bine de doi ani îngrozitori, până la cea de-a 11-a ciocnire. Atunci austriecii au contraatacat în cele din urmă, iar în cea de-a 12-a luptă, mai bine cunoscută drept Bătălia de la Caporetto, i-au învins categoric pe italieni și i-au împins înapoi până aproape de porțile Veneției. Glorioasa aventură a devenit o baie de sânge. Până la sfârșitul războiului, aproape 700.000 de soldați italieni au fost uciși și peste un milion au fost răniți.
După ce au pierdut prima bătălie de la Isonzo, politicienii italieni aveau două opțiuni. Ar fi putut să-și recunoască greșeala și să propună semnarea unui tratat de pace. Austro-Ungaria nu avea revendicări în privința Italiei și s-ar fi bucurat să instaureze pacea, fiindcă lupta pentru supraviețuire cu rușii mult mai puternici. Totuși, cum puteau politicienii să meargă la părinții, soțiile și copiii celor 15.000 de soldați italieni morți și să le spună: „Ne pare rău, a fost o greșeală. Sperăm să nu suferiți prea mult, dar Giovanni al vostru a murit în zadar, la fel și Marco”? Alternativa ar fi fost să spună: „Giovanni și Marco au fost eroi! Au murit pentru ca Trieste să aparțină Italiei și vom avea grijă ca moartea lor să nu fie în zadar. Vom continua să luptăm până când victoria va fi a noastră!”. Nu e de mirare că politicienii au preferat cea de-a doua variantă. Așa că au mai purtat o bătălie și au mai pierdut 40.000 de oameni. Politicienii au hotărât din nou că ar fi mai bine să continue lupta, căci „băieții noștri nu au murit în zadar”.
Însă nu putem da vina doar pe politicieni. Și masele au susținut în continuare războiul. Iar după război, când Italia nu a obținut toate teritoriile pe care le-a cerut, democrația italiană i-a adus la conducere pe Benito Mussolini și pe fasciștii lui, care au promis că vor obține despăgubirile cuvenite pentru toate sacrificiile pe care le făcuseră italienii. Deși unui politician îi este greu să le spună părinților că fiul lor a murit în zadar, este mult mai dureros ca părinții să-și spună lor acest lucru – iar victimelor le este și mai greu. Un soldat infirm care și-a pierdut picioarele ar prefera să-și spună mai curând „M-am sacrificat pentru gloria națiunii italiene veșnice!” decât „Mi-am pierdut picioarele fiindcă am fost îndeajuns de prost încât să-i cred pe politicienii care-și urmăresc propriile interese”. E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței.
Preoții au descoperit acest principiu cu mii de ani în urmă. El stă la baza mai multor porunci și ceremonii religioase. Dacă vrei să-i determini pe oameni să creadă în entități imaginare precum zeii și națiunile, trebuie să-i faci să sacrifice ceva de preț. Cu cât sacrificiul este mai dureros, cu atât vor fi mai convinși de existența beneficiarului imaginar. Un biet țăran care își sacrifică un taur valoros pentru Jupiter va deveni convins că Jupiter există cu adevărat – altfel, cum să-și justifice prostia? Țăranul va mai sacrifica un taur, apoi altul și altul și altul, doar ca să nu fie nevoit să admită că toți taurii de dinainte au fost o risipă. Din exact același motiv, dacă am sacrificat un copil pentru gloria națiunii italiene sau mi-am sacrificat picioarele pentru revoluția comunistă, de obicei asta e suficient ca să mă transforme într-un naționalist italian plin de zel sau într-un comunist entuziast. Căci, dacă miturile naționale italiene sau propaganda comunistă sunt doar o minciună voi fi nevoit să recunosc că moartea copilului meu sau propria mea infirmitate au fost cu totul în zadar. Puțini oameni au tăria să recunoască un asemenea lucru.
(citat de la paginile 264-266 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)
Comentez:
Unu: străbunicul meu Moise Ilea luptat la Caporetto și a murit chiar în zadar. Zice Harari ce-o zice, dar italienii tot au căpătat Trento și Trieste după război, pe când patria lui Moise Ilea a dispărut ca fumul (atenție, „patria” lui era Imperiul Austro-Ungar, după numele lui oficial „Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der Heiligen Ungarischen Stephanskrone”, nu România, nu Ungaria, nu Europa, nu altceva! Ca om al timpul său, Moise Ilea avea și el o patrie, căreia îi plătea impozitele și pentru care făcea armata, iar patria lui era exact asta). Nu se pune problema ca morții din războiul ăla să fi câștigat vreunul ceva, indiferent de care parte au luptat, dar pentru supraviețuitori a fost mai rău dac-au fost dintre cei care-au luat bătaie, decât dintre cei care-au bătut. Văduvei și copiilor lui Moise Ilea (bunica mea maternă a fost cea mai mare dintre copii) nu le-a plătit nimeni pensie, mureau de foame dacă rămâneau în sat fără niciun sprijin, au plecat la oraș și-au muncit ca slugi, până când văduva lui Moise Ilea a murit în epidemia de gripă spaniolă și-a lăsat trei copii orfani, fără nimeni pe lumea asta. Asta înseamnă o moarte în zadar, nu pentru mort, ci pentru cei rămași în urmă.
Doi: există beneficiari total neprevăzuți ale deciziilor politice greșite. Ernest Hemingway și Erwin Rommel au fost și ei la Caporetto, în tabere diferite, și experiența de acolo a stat la baza succesului în viață a fiecăruia dintre ei, e adevărat că pe căi complet opuse.
Trei: am impresia că această carte va deveni o biblie pentru tineri, fiindcă le spune cam ce vor s-audă. În cazul ăsta, de cine vor fi purtate următoarele războaie?! Mă-ntreb, adică: când neîncrederea în politicieni este maximă (și este), cum ar putea fi convins cineva de cântecelele ca „Du-te la oștire, pentru țară mori”... ?!
Patru: dacă sindromul BNNAMIZ, descris de Harari, este corect (și eu cred că este), atunci toate eforturile politicienilor non-PSD de a-i disloca pe votanții PSD din convingerile lor sunt moarte din fașă. Cum zice autorul, „mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței”, iar viața electoratului PSD nu a fost altceva decât suferință, în comparație cu viața generațiilor născute după Revoluție. În consecință, schimbarea de mentalitate la care ne așteptăm („Vrem o țară ca afară”) nu va avea loc decât după ce toți oamenii născuți înainte de 1950 vor muri.
Cinci: noi toți, dar absolut toți, îi ținem pe loc pe cei care vin din urmă, pentru că fiecare dintre noi este blocat într-un proiect început într-un trecut oarecare, mai îndepărtat sau mai apropiat, proiect care între timp a devenit desuet, nu mai spune nimic, nu mai are niciun sens, darămite un rost. Dar sindromul „Nu, n-a fost în zadar” (variantă: „Nem, nem, soha”) împiedică pe oricine să tranșeze problema în stilul securistului Tudor Postelnicu („Am fost un dobitoc”), indiferent care e natura problemei: job, profesiune, căsnicie, hobby, viciu, angajament politic, credință religioasă, opțiuni geopolitice… bloguri. În 2007, când m-am apucat să scriu pe Berile de Aur, am fost convins că, pentru ceea ce scriu eu, vor exista cititori. N-au existat. Neuronii mei au murit în zadar.
Patru: dacă sindromul BNNAMIZ, descris de Harari, este corect (și eu cred că este), atunci toate eforturile politicienilor non-PSD de a-i disloca pe votanții PSD din convingerile lor sunt moarte din fașă. Cum zice autorul, „mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței”, iar viața electoratului PSD nu a fost altceva decât suferință, în comparație cu viața generațiilor născute după Revoluție. În consecință, schimbarea de mentalitate la care ne așteptăm („Vrem o țară ca afară”) nu va avea loc decât după ce toți oamenii născuți înainte de 1950 vor muri.
Cinci: noi toți, dar absolut toți, îi ținem pe loc pe cei care vin din urmă, pentru că fiecare dintre noi este blocat într-un proiect început într-un trecut oarecare, mai îndepărtat sau mai apropiat, proiect care între timp a devenit desuet, nu mai spune nimic, nu mai are niciun sens, darămite un rost. Dar sindromul „Nu, n-a fost în zadar” (variantă: „Nem, nem, soha”) împiedică pe oricine să tranșeze problema în stilul securistului Tudor Postelnicu („Am fost un dobitoc”), indiferent care e natura problemei: job, profesiune, căsnicie, hobby, viciu, angajament politic, credință religioasă, opțiuni geopolitice… bloguri. În 2007, când m-am apucat să scriu pe Berile de Aur, am fost convins că, pentru ceea ce scriu eu, vor exista cititori. N-au existat. Neuronii mei au murit în zadar.
2 comentarii:
Domnu' caporal, cum sa va zic...
Nu ma asteptam sa vad la un evreu inaintind ipoteza ca toate mortile ar cam fi in zadar. Ca atunci nu am mai face cu usurinta diferenta intre bine si rau si am spune ca si alea 6 milioane de victime ale holocaustului, si sinuciderea din buncarul Berlinului ar fi la fel de inutile, deci egale in importanta.
Dar eu venisem aici cu gindul la concluzia a treia. Ca stam cu totii cu gindul la tinerii astia plini de dragoste si pacifism si iluzia ca ne va izbavi pina la urma conu' Marx, noi doar sa ne unim rob cu rob si proletar cu proletar, sa zdrobim capitalism, fascismul si toate cele, sa traim liberi sub soare, fara arme nucleare, trump, putin, doar noi si linistea magica a dezarmarii si pacii. Acum, toate bune si frumoase, sa dea domnul sa se implineasca, ca doar, noi, astia care am mai trecut prin viata (fara voia noastra) nu om sti mai bine ca ei.
Dar am deraiat un pic de la raspunsul la intrebarea ta: cum ar putea fi convinsa vocea (com)patriotului (inter)nationale(i) sa se duca la ostire? Foarte simplu: mai intii va trebui sa achite creditul ala la casa, masina, nevasta si copil, deci va fi obligat la un moment dat sa se inroleze in oastea vajnica a capitalismului cotropitor si opresiv. Foarte putini vor putea sa evite asta, gratie vreunui noroc incredibil, mosteniri (nu da la matusa tamara, pe aia o au doar politicienii) sau vreunui pomeni de loc de munca in mediul academic deja suprasaturat de vocile cristaline de vodca marxist-leninista. Restul... vor fi acolo, gata de ingrasat conturile bancherilor pe care neaplicarea la timp a manifestului comunist le-a oferit oportunitatea sa mai cotrobaie prin buzunarele fostilor guevaristi, acum marxisti din tot sufletul. Si cind ai ceva de aparat, nu e nevoie sa iti ceara patria, guvernul sau seful de post din comuna sa pui mina pe arme. Te duci singurel la centrul de recrutare si rogi sa se pastreze si pentru tine una din puscoacele alea care ar putea tine la o distanta suficienta de bunurile si rudele personale un pluton de barbari invadatori care si-a propus sa le mute cu forta de la tine din batatura la ei in batatura. Sau in gulag. Sau la 2 metri sub pamint.
Dar asta e, desigur, varianta cea mai cumplita si mai tragica si cea mai posibil sa se intimple intr-o lume care se separa tot mai abitir si se radicalizeaza tot mai onest, de pina si alahakbarii cu ceas in vestele lor croite dupa ultima moda, sa ii placa mai mult alea 70 de virgine care ii asteapta ca si cind...
@ Gabriel:
Nici eu nu mă așteptam. Dar uite că de-aia-s evreii, evrei, adică totdeauna se găsește printre ei unul care să vină cu ceva nou-nouț, cu o breșă în gândirea comună, cu ceva care să împingă Zeitgeist-ul înainte. Ce, crezi că eu îs de acord cu tot ce zice Harari? Nu, dar mi se pare demn de a fi luat în discuție.
Gândul tău la concluzia a treia e destul de prolix exprimat, în primul rând că nu se prea înțelege cine suntem „noi” care stăm cu gândul la tinerii marxiști. Dacă e vorba de generația mea și a ta, de cei crescuți în România comunistă, atunci am mari dubii că noi stăm cu gândul la tinerii de stânga din universitățile franceze, britanice, canadiene sau italiene. Orice am avea noi în gând și pe oricine, nu e vorba de acești proști penibili. Cum le zic italienii? Bamboccioni! Și bine le zic.
Nu cred în soluția ta. În primul rând că e absurdă: cum să „obligi” pe cineva să facă ceva, altfel decât recurgând la forță, la metode opresive? Or, exact de asta am vrut să scăpăm, că de-aia am murit la Revoluție, ca să nu ne mai „oblige” nimeni să nimic. În al doilea rând, un tânăr n-are nimic al lui, nici casă, nici mașină, nici nevastă și nici copil, că dacă le are nu mai este eligibil pentru recrutare. Tocmai că armatele lumii sunt făcute din oameni foarte tineri care nu au nimic „al lor” de apărat, de aia trebuie convinși să se ducă la oștire cu alte metode, nu cu japca și nici din motive de conștiință. Din motivele astea nu se duce nimeni! Bine, noi doi ne-am dus, dar fuseserăm crescuți în alt sistem, cu alte reguli și cu alte valori, sistem care acum e mort și îngropat. Deci?
Lasă-le dracu' de virgine că aia-i o greșeală de traducere. Bine, funcționează, nu zic, la oameni tineri și frustrați; pe de altă parte, vorba ta, se înțolesc și ei tot mai modern, cât o să mai țină trucul cu virginele?! Că dacă civilizația noastră rămâne fără soldați mai e cum mai e, c-avem drone și capacitate de inovare tehnologică, dar dacă civilizația lor rămâne fără carne de tun, atunci chiar că s-a dus pe copcă.
Nu în ultimul rând, caporale, nu mi-ai spus dacă ți-a plăcut ce am scris despre tine și despre domnul plutonier Potârniche!
Trimiteți un comentariu