Nu, că să luăm o casă în Tahoe. Ce e aia „Tahoe”?, întreb eu. E-un lac, zice soră-mea, plajă, bălăceală, o să-ți placă! Bine, hai, dacă zici tu. La Roma, poartă-te ca romanii, parcă așa era zicala, corect?
Acuma, chestia e că Tahoe ăsta nu e „un lac”, ci-i perla Californiei, „our own Baikal”, cum zic ei, cu gușile umflate de mândrie. Mă rog. Nu mă cred eu mare euroasiatic, dar Baikalul e de 65 de ori mai mare și de trei ori mai adânc, ceea ce spune multe, că nu degeaba-i spuneau rușii „marea” Baikal, acum vreo sută de ani (sau pe vremea lui Nicolae Milescu, singurul cațavenc de-al nostru care-a scris despre subiect în cunoștință de cauză); cu toate astea, Tahoe este meserie, mie mi-a plăcut foarte mult. Faci vreo cinci ore cu mașina din Silicon Valley până la Dollar Point, da’ și când ajungi, relaxare, frumos, aer curat, pădure, râul Truckee, rafting, cutare. Eu m-am dus la frigiderul lui tanti asta, Turner, și-am balotat repede două beri, că nu mai puteam (căldură mare pe drum!). Tanti nu era acasă, îi închiriase soră-mii tot stabilimentul pentr-o săptămână și plecase cu fiică-sa într-o călătorie prin Europa, cum îi șade bine femeii divorțate (și cu bani, dar asta nu e treaba mea). Am cărat bagajele înăuntru, am dat o tură și prin curte (cam nețesălați copacii, am băgat imediat de seamă. Redwood, redwood, bine-bine, da’ să nu le faci o toaletare, acolo?!), pe urmă am luat casa la amușinat. Toată din lemn, cum clădesc ei, trei dormitoare, o bucătărie ’oață care comunica cu livingul și cu sufrageria, o odăiță mică cu pat mare de burlac la cucurigu, sub acoperiș (urcai pe-o scară mobilă), două băi și asta era tot. Strada se numea Mammoth Drive și era plină tot cu case de-astea, niciuna de piatră sau de cărămidă, cele mai multe, nelocuite (zice-se că proprietarii vin iarna, buluc, când e de schi, de făcut haos; mie pustietatea mi-a convenit – sunt mizantrop!). M-am plimbat pe ulițele alea, nici țipenie de om, niciun suflet de creștin: Marlette Drive, Dollar Drive, Echo Way, Diablo Way, Tahoma Avenue... moartea în vacanță. Nu tu grătare, nu tu mici, nu tu hăhăială, mă simțeam ca un exponat în muzeu: iată cum arată turistul român, o specie exotică, turisthus rumanus! Nu este spectaculos, așa împăiat (fără sămânță-n gură, pet de bere la picioare și manele surrounding), dar este inofensiv și amuzant. Acolo, pe Mammoth Drive, am avut o revelație. M-am întors la casa Turner, am mai băut două beri și-am tastat Mammuthus rumanus. Please?!
Și cum stăteam eu așa, fără să știu prea bine ce am de făcut (toată trupa plecase la piscină, mă lăsaseră pe mine să fierb legumele pentru aia mică), am băut două beri și m-am gândit. Și m-am gândit, m-am tot gândit, pe urmă iar am băut două beri: legumele se opăriseră, le-am băgat în mixer și le-am făcut pastă, am turnat pasta în borcănașe, am spălat toate vasele și la sfârșit mi-am băut ultimele două beri (rația de dimineață, un pack de șase, d-alea mici cum e moda pe-acolo, Sierra Nevada Pale Ale). Aveam de ales între a juca table singur (sunt foarte bun la acest tip de competiție, bat tot ce prind) și a mă duce la piscină, unde era probabil hărmălaia în toi, ar fi trebuit să fac iar pe babuinul, pe găina submarină, pe bibilicul sandilău etc, plus c-ar fi trebuit să dau socoteală pentru alea șase beri, pe care promisesem că le beau abia la prânz („Mihai, ne-am înțeles, da?”). Am ezitat ca prostul, timp de vreo zece minute, m-am tot coit, apoi într-un final m-am echipat cu chiloții de piscină și-am ieșit afară. Nas în nas am dat cu ursul.
Acuma, chestia e că lacul ăsta de care zic, Tahoe, este exact pe granița dintre California și Nevada, chiar la mare altitudine (cam la înălțimea Apusenilor, așa), băgat într-un ocean de păduri: pini, brazi, cedri, arțari, sequoia (sau redwood, cum îi zic localnicii), roase de-o baritai rețea de torente care se varsă toate-n lac. Rezervație, bunînțeles (forestieră, nu parc natural, dar tot rezervație se cheamă că este!). Ici și colo, câte-un așa-zis orășel (3000 de locuitori în sezon, 300 în extra-sezon) care conține zero gospodării, ci doar facilități pentru turiști (adică, în principal, parcări; e vorba de turiști californieni, nu europeni). Dacă aș fi avut creier în cap măcar cât salariul minim pe economie, aș fi observat că ghena de gunoi a casei Turner, asta în care stăteam, era de fapt o ladă de mare de metal, bicompartimentată, fiecare dintre compartimente fiind închis c-o carabină de alpinism trecută printr-o ureche de oțel. Tot ce mi-a trecut mie prin minte a fost s-o înjur de morți pe madam Turner, proprietăreasa, când mă duceam noaptea cu gunoiul și nu puteam s-arunc repede sticlele goale, de mă mâncau de viu țânțarii. Să-mi fi pus problema de ce tot acel dispozitiv? Aș! Era incomod și-atâta tot. Până când m-am privit ochi în ochi cu Ursus americanus și, de frică, am tras o rafală bubuitoare de bășini, care cred că m-a salvat; scârbită, dihania a făcut alene stânga-mprejur și-a sărit gardul în curtea vecinului de vis-a-vis. Omul nu era acasă, din păcate, și nici jigodia lui de câine care lătra noaptea.
O vacanță în Tahoe e ceva destul de ciudat pentru orice român care se respectă, că noi vara mergem în Grecia. Nu înțelegeți ce-am vrut să spun? Deslușesc: Tahoe e o stațiune de iarnă. Acolo, toată lumea vine la schi, e o adevărată industrie, aproape ca la noi în Austria, dar nu chiar („la noi” vrea să fie un fel de glumiță, mă scuzați); să te duci vara la Tahoe este o agerime chiar și pentru californieni, darămite pentru unul din Berceni, ca mine! Locul e cam pustiu, da, admit, dar nu mi-a păsat, că și-așa sunt agorafob. Și ce dacă n-am prea văzut oameni, în schimb am văzut urși. Unul, ce-i drept, dar mi-a ajuns.
Totuși, în ultima seară petrecută în Casa Turner, am fost băgat în ședință de gazdele mele (pe care nu-i cheamă „Turner”, evident, ei doar închiriaseră locul de la proprietăreasă), în urma următorului incident: stăteam ca omul să dorm de-amiaz’, visam frumos (că am căcălău de bani și nu trebuie să mai muncesc vreodată), când deodată am fost trezit de-un zgomot îngrozitor, pe care urechea mea cea exersată l-a definit fulgerător, subconștient, ca „blower mânuit de-un ageamiu”. Precizez că blowerul e-un aparat de suflat, un fel de foehn mai mare, cu care arboriștii fac curățenie la locul de muncă (rumeguș, frunze, crenguțe etc); lucrasem mult cu blowerul la Londra, așa că am recunoscut sunetul lui specific înainte să mă trezesc de-a binelea. Am ieșit pe terasă, așa cum eram, în chiloți, să văd ce se-ntâmplă. Doi mexicani stârneau nori de praf cu blowerele.
Am încercat să vorbesc cu ei, să le explic că dormim – nimic! Rătute. Tăcere îndârjită, ostilă. Am dat-o pe-aia cu solidaritatea de clasă, că și eu muncesc cu blowerul în „Europa” – a fost mai rău, de parcă i-aș fi înjurat de cele materne. Pur și simplu, suflau praful mai departe, conștiincioși, ignorând orice încercare de comunicare de-a mea și mârâind între ei, rar, pe mexicănește. N-am avut ce face. Am reintrat în casă, plin de praf, și am așteptat să termine, apoi m-am spălat am ieșit și eu, abia după ce plecaseră. Atunci am fost băgat în ședință.
„Mă, dobitocule”, mi-au auzit delicatele, incredulele urechi, „ce dracu’ crezi că faci aicea?! Tu nu vezi că suntem în plin război cultural, că noi mergem ca pe ouă, și te găsești tu să strici pacea, atâta câtă e, mă, animalule?”. Nu înțelegeam nimic. Ce război? „Între bogați și săraci, prostule! Ai văzut tu pe-aici, prin Tahoe, vreun negru sau vreun mexican? Tu nu vezi că absolut toți turiștii sunt albi?”. Am rămas tâmpit. Dar aveau dreptate, o să povestesc tot.
