Prin „a luat” se înțelege „a luat cu chirie”, iar că Princeville e-un fel de sat de fiță din Hawaii nu mai trebuie să precizez, se-nțelege de la sine. Insula pe care eram se cheamă Kaua’i, iar ce aveam de făcut în căsoiul ăla era s-o concepem pe fiică-mea, dar n-am reușit; oricât ne-am străduit, nevastă-mea și cu mine, n-am conceput-o decât un an mai târziu, la Târgu-Ocna (se-ntâmplă!), dar nu asta vreau să spun, ci cu totul altceva: „De unde ai avut tu atâția bani să-nchiriezi casa asta, soro?”, întreb. „Șezi blând că nu e scumpă”, zice ea. „După ce că-i foarte ieftină, am și luat-o mult în avans și-am plătit cu banul jos, am ieșit extraordinar de bine; afacere, fratelo!”. Eu mă uitam ca boul: ieftină? Casa aia, ieftină?! Mi-am exprimat elegant dubiile, fără s-o fac în față „mincinoasă”, dar ea m-a citit: „Ce, nu mă crezi, prostane? A cui crezi tu că-i casa asta?”. De unde era să știu? A vreunui milionar, poate vedetă, poate prinț arab, poate criminal rus. Nu: era a unui muncitor pe nume Tomasz, originar din Europa de Est (mă rog, părinții lui, nu el). Muncitor? Cum adică, „muncitor”? Scuză-mă, soro, muncitor îs și eu, da’ uite că n-am așa ceva! N-ai că ești prost, zicea soră-mea: casa e-a lui c-a cumpărat-o cu bani de la bancă, dar el aici stă puțin, cel mult două-trei săptămâni pe an; în rest o închiriază și-i iese un venit frumos din asta - ba de-a dreptul frumușel! Ce fel de muncitor? De înaltă calificare, mi-a zis ea, c-așa-i în California: sau ești muncitor de înaltă calificare, sau ești zilier, nivelurile intermediare nu mai există. „Pune mâna și-nvață o meserie, fratelo”, mi-a zis, „da’ până una-alta du gunoiul. Chop-chop!”.
Plaja Kalalau: „Când o să faci și tu ceva remarcabil în viață”, mi-a zis ea, „o să vezi câți ratați o să sară să te muște de cur”. Ea este o fostă prietenă, ziaristă și scriitoare, iar eu o sunasem ca s-o cert că-ntr-un articol mă făcuse „boșorog impotent” (nu comentez!); am înghițit în sec la faza cu cevaul remarcabil, îmi închisese pliscul. Dar între timp am cugetat oleacă.
Plaja Ke’e: ideea mi s-a părut fragilă de la-nceput: să dormim noi doi, romantic, în cort, pe plaja Ke’e. În primul rând că nevastă-mea nu știe să doarmă în cort (asta se învață și ca orice învățătură este grea, dar oamenii refuză să înțeleagă). În al doilea rând că plaja este accesibilă cu mașina, ceea ce-i dubios de la bun început, vezi Vama Veche: unde ajung mașinile, ajung și șoferii, adică bețivii care nu știu să bea. În al treilea rând că motivația lăuntrică era invidia: povestisem cum campasem cu cumnată-meu pe plaja Kalalau și cum tăifăsuiserăm la focul de tabără, ca adevărații (el pe bere, eu pe apă de cocos – refuz să ofer orice fel de explicații!), iar acum voia și ea. I-am spus că pe Ke’e n-ai voie să faci focul (bine, nici pe Kalalau n-ai voie) și deci romantismul va fi de tipul „Montăm cortul și ne băgăm în el la somn”, dar n-a vrut să m-asculte. Bine, hai cu cortul pe plajă; ai cu cine să te-nțelegi? N-ai.
Am ajuns, a parcat mașina (parcare betonată, semn rău), am încărcat toate bagajele în rucsacul meu („Uite ce jegos e, neapărat să-l spălăm”), ne-am dus pe plajă și-am căutat un loc bun. Eu voiam printre mangrove, ea voia pe nisip („Romantic”). Mă credeți prost? Am făcut cum a zis ea, pentru că ȘTIAM că n-o să meargă; și n-a mers. Dar nu din motivele pe care le presupusesem eu (un cort pe nisip se montează ușor și-i luat de vânt și mai ușor), ci din altele: Hawaii este cel mai tânăr stat american (să fie sănătos!), compus din șase insule principale și din două insule neprincipale, iar asta de care zic, Kaua’i, este mai ieftinache și mai pentru clasa mijlocie (în Oahu se duc toți șmecherii, vedete, chestii, Honolulu, senatori, mafioți, congresmeni, fel și fel), iar clasa asta mijlocie are o problemă de care eu habar n-aveam: este frustrată.
Sau cum zic eu, în româna mea băltită: e ciudoasă. În loc să zică „mersi” c-a scăpat de sărăcie, draga clasă mijlocie plesnește de ciudă că n-a dat de bogăție și de privilegiile pe care și le arogă bogații – să se drogheze, să facă mai urât ca toate animalele și să „testeze limitele” (nu știu ce înseamnă asta).
N-am bătut pe nimeni, deși toți meritau bătaie ca la Galați, doar mi-am strâns cortul, mi-am luat doamna de-o aripă și-am plecat la parcare, la mașină și-napoi la Princeville, la casa Tomasz, de unde plecaserăm ca fraierii. Cumnată-meu nici măcar nu se dusese la culcare, stătuse pe balcon la bere și ne așteptase: „Eu ți-am zis. Îi știu eu p-ăștia, mă; crezi că-n țara asta-i altfel? Gherțoii, tot gherțoi. Adă-ți un pahar curat”.
articole publicate în numerele 45, 46, 49 ale revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu