Părinți

Nu există să mă-ntâlnesc cu Florin Iaru și să nu ne luăm la harță pe literatură! Nu există. El o ține pe-a lui: „Local, local, local! Vreau acțiune locală! Vreau Macondo românesc, mai mic, mai pricăjit, mai acruț, dar local să fie! Ca să ai ce vinde pe marea piață a literaturii, trebuie să vii cu ceva local, să imersezi cititorul în Siliștea-Gumești, în Pripas, în Curtea-Veche, în Radna, în Ferentari, în Șoimărești, în Gruiu! Dați-mi culoare, dați-mi culoare locală! Vreau două-trei sute de romane «locale» în română care să impună un Nou Val, că dac-au putut cineaștii, puteți și voi!”. Eu tac. Îl las să zică. Când Florin se oprește ca să ducă țigara la buze, tușesc doctoral și iau cuvântul: „În ce eroare te afli, iubite maestre. Comme d’ab”…

Părerea mea e că literatura română încă trăiește sub obsesia Macondo-ului și că trebuie să iasă de-acolo. Să facă pași, să stea pe picioarele ei! Pe cine mai interesează că Ion o fute pe Florica și se-nsoară cu Ana? Chiar sunt înnebuniți profesorii universitari din Santiago de Chile, să zicem, să le predea studenților (viitori profesori de gimnaziu și liceu) chestia asta? O fi câte unul, cine știe, dar tare mă-ndoiesc. Omul vrea să scrii despre el, nu despre tine! Vrei să fii tradus la Honolulu? Păi, fă ca Ștefan Baciu! Du-te la Honolulu și predă la universitate! OK, admit: Baciu n-a fost tradus, c-a scris direct în limbi, da’ zic.

Și uite că vine Diana Bădica și-mi strică ploile. Scrie despre Slatina deceniilor nouă și zece din secolul trecut (1980 – 2000) și-i iese! Nu se poate ca Iaru să aibă dreptate, dar în acest unic caz, are: „Părinți” e-o carte care te pune cu curul pe gheață. Nu are nimic din ceea cer eu de la un mare roman românesc de mileniu trei, în afară de dăruirea scriitoricească (iar asta de obicei mai mult încurcă decât s-ajute; nu și-n cazul de față), și totuși a reușit să mă țină-n priză până aproape de final, când m-a lăsat din gheare și mi-a dat voie să respir normal (nu știu dacă așa a vrut Diana să iasă sau așa a ieșit cartea c-a vrut ea – se-ntâmplă! – dar la ultima pagină eu am fost Tudor). Secretul? Vi-l zic.

Cruzimea. Diana Bădica n-a iertat nimic. N-a avut milă nici de ea și nici de alții. A operat pe viu, cu fierăstrăul, și-a cauterizat cu fierul roșu. Dacă aș fi scris eu un astfel de roman, probabil că m-aș fi anesteziat cu cantități imense de alcool; Diana a mers pe varianta dură, pe trezie. Asta-i vestea proastă (nemila pentru personaje e bună, îi încântă pe critici, dar îi sperie pe cititori), iar vestea bună e că autoarea e acum liberă: poate scrie ce vrea. P-asta trebuia s-o scrie, era obligată de logica biografiei și-a sentimentelor, dar de-acum se poate reinventa în romane vandabile. Nelocale! Bine, pe următoarele i le vor distruge criticii – și ce dacă?!

The Innocents Abroad (I): Hawaii

Casa Tomasz, Princeville: a luat soră-mea o casă; ce casă?! Palat! Parter, etaj, garaj pentru două mașini, gazon în curte, palmieri etc (sper ca redacția să dea drumul pozei în pagină de data asta, ca să vă faceți o idee; oricum este foarte puțin față de cum era în realitate!). Ceva de domeniul viselor, nu al viselor erotice, că eram cu nevastă-mea, da’ zic. Am intrat, m-am minunat ca țăranul, am fost repartizați într-un dormitor, am vrut să mă trântesc pe pat cum văzusem eu în filme dar m-au hușuit amândouă, și nevastă-mea și soră-mea, cică să dau fuguța să iau cafea de la Starbucks, un stelaj d-ăla cu patru cafele mari, câte două de căciulă (le place grozav). „Ia și-oleacă de beri”, mi-a strigat cumnatul pe fereastră, în timp ce ieșeam pe poarta proprietății. M-am înviorat numaidecât!

Prin „a luat” se înțelege „a luat cu chirie”, iar că Princeville e-un fel de sat de fiță din Hawaii nu mai trebuie să precizez, se-nțelege de la sine. Insula pe care eram se cheamă Kaua’i, iar ce aveam de făcut în căsoiul ăla era s-o concepem pe fiică-mea, dar n-am reușit; oricât ne-am străduit, nevastă-mea și cu mine, n-am conceput-o decât un an mai târziu, la Târgu-Ocna (se-ntâmplă!), dar nu asta vreau să spun, ci cu totul altceva: „De unde ai avut tu atâția bani să-nchiriezi casa asta, soro?”, întreb. „Șezi blând că nu e scumpă”, zice ea. „După ce că-i foarte ieftină, am și luat-o mult în avans și-am plătit cu banul jos, am ieșit extraordinar de bine; afacere, fratelo!”. Eu mă uitam ca boul: ieftină? Casa aia, ieftină?! Mi-am exprimat elegant dubiile, fără s-o fac în față „mincinoasă”, dar ea m-a citit: „Ce, nu mă crezi, prostane? A cui crezi tu că-i casa asta?”. De unde era să știu? A vreunui milionar, poate vedetă, poate prinț arab, poate criminal rus. Nu: era a unui muncitor pe nume Tomasz, originar din Europa de Est (mă rog, părinții lui, nu el). Muncitor? Cum adică, „muncitor”? Scuză-mă, soro, muncitor îs și eu, da’ uite că n-am așa ceva! N-ai că ești prost, zicea soră-mea: casa e-a lui c-a cumpărat-o cu bani de la bancă, dar el aici stă puțin, cel mult două-trei săptămâni pe an; în rest o închiriază și-i iese un venit frumos din asta - ba de-a dreptul frumușel! Ce fel de muncitor? De înaltă calificare, mi-a zis ea, c-așa-i în California: sau ești muncitor de înaltă calificare, sau ești zilier, nivelurile intermediare nu mai există. „Pune mâna și-nvață o meserie, fratelo”, mi-a zis, „da’ până una-alta du gunoiul. Chop-chop!”.

Plaja Kalalau: „Când o să faci și tu ceva remarcabil în viață”, mi-a zis ea, „o să vezi câți ratați o să sară să te muște de cur”. Ea este o fostă prietenă, ziaristă și scriitoare, iar eu o sunasem ca s-o cert că-ntr-un articol mă făcuse „boșorog impotent” (nu comentez!); am înghițit în sec la faza cu cevaul remarcabil, îmi închisese pliscul. Dar între timp am cugetat oleacă.

Remarcabil este să iei ad literam versurile celor de la Pet Shop Boys, alea cu „Go West”, și să mergi binișor spre vest. Da, dar până unde? Asta am făcut și eu „remarcabil” în sărmana mea carieră de alcoolist amator, adică m-am dus până la capăt. Până la capătul vestului. Da, da! Eu, amărășteanul, eu, prăpădițeanul, eu am făcut asta! Poți și tu: te sui frumușel în taxi (uber, blackcab, ce-o fi) și te dai jos la Otopeni. Iei avionul și te dai jos la Amsterdam. Iei alt avion și te dai jos la San Francisco. Iei un al treilea avion și te dai jos la Honolulu. Iei al patrulea și ultimul avion (care e foarte mic) și te dai jos la Lihue, capitala insulei Kaua’i din statul Hawaii, insulă care se-ntâmplă să fie și cea mai vestică dintre toate (ar mai fi una la sud-vest de ea, dar aceea – Ni’ihau pe nume – este nelocuită. Sunt acolo cercetători, rangeri și militari din Coast Guard, vreo sută de suflete cu totul. Nu se pune!). Din Lihue iei un taxi (unber, blackcab, ce-o fi) mergi pe Kuhio Highway și te dai jos la capăt, la Ke’e Beach; iei rucsacu-n spate și pornești la pas pe Kalalau Trail, care îți ia fix o zi, adică 10 ore muncite (nu te lua singur de fraier, să zici că ai doar 18 kilometri și că-i faci în mai puțin de 10 ore; nu-i faci!). Ajungi la Kalalau Beach, pui cortul și faci o baie, că ești cleios de la transpirație și plin de praful roșu, vulcanic, de pe cărarea muntelui.

Asta-i tot. Nu mai am ce adăuga. Cort, scaldă, plimbare, supa de seară, dodo. Te trezești peste noapte să faci pipi, te uiți în sus ca proasta-n vișin la cerul spuzit de stelele Pacificului: în lipsa poluării aerul este mult mai transparent decât altundeva pe planetă, măcar că ești foarte jos, practic la nivelul zero (al mării). Spre vest nu mai e nimic, doar apă. Zice-se că cel mai apropiat oraș este Chosi, în Japonia, undeva la vreo sută de kilometri nord de Tokio - e puțin probabil s-o iei înot până acolo, chiar dacă zici că ai sânge în pompiță (eu nu zic: m-am băgat în apă la un metru de mal și m-a prins un curent, gata-gata să mă tragă la fund!). Și dacă ajungi înot la Chosi, ce? Acolo, din punct de vedere românocentric, nu-i vest ci est. Deci plaja Kalalau e terminus paradis. Co’ect?

Plaja Ke’e: ideea mi s-a părut fragilă de la-nceput: să dormim noi doi, romantic, în cort, pe plaja Ke’e. În primul rând că nevastă-mea nu știe să doarmă în cort (asta se învață și ca orice învățătură este grea, dar oamenii refuză să înțeleagă). În al doilea rând că plaja este accesibilă cu mașina, ceea ce-i dubios de la bun început, vezi Vama Veche: unde ajung mașinile, ajung și șoferii, adică bețivii care nu știu să bea. În al treilea rând că motivația lăuntrică era invidia: povestisem cum campasem cu cumnată-meu pe plaja Kalalau și cum tăifăsuiserăm la focul de tabără, ca adevărații (el pe bere, eu pe apă de cocos – refuz să ofer orice fel de explicații!), iar acum voia și ea. I-am spus că pe Ke’e n-ai voie să faci focul (bine, nici pe Kalalau n-ai voie) și deci romantismul va fi de tipul „Montăm cortul și ne băgăm în el la somn”, dar n-a vrut să m-asculte. Bine, hai cu cortul pe plajă; ai cu cine să te-nțelegi? N-ai.

Am ajuns, a parcat mașina (parcare betonată, semn rău), am încărcat toate bagajele în rucsacul meu („Uite ce jegos e, neapărat să-l spălăm”), ne-am dus pe plajă și-am căutat un loc bun. Eu voiam printre mangrove, ea voia pe nisip („Romantic”). Mă credeți prost? Am făcut cum a zis ea, pentru că ȘTIAM că n-o să meargă; și n-a mers. Dar nu din motivele pe care le presupusesem eu (un cort pe nisip se montează ușor și-i luat de vânt și mai ușor), ci din altele: Hawaii este cel mai tânăr stat american (să fie sănătos!), compus din șase insule principale și din două insule neprincipale, iar asta de care zic, Kaua’i, este mai ieftinache și mai pentru clasa mijlocie (în Oahu se duc toți șmecherii, vedete, chestii, Honolulu, senatori, mafioți, congresmeni, fel și fel), iar clasa asta mijlocie are o problemă de care eu habar n-aveam: este frustrată.

Sau cum zic eu, în româna mea băltită: e ciudoasă. În loc să zică „mersi” c-a scăpat de sărăcie, draga clasă mijlocie plesnește de ciudă că n-a dat de bogăție și de privilegiile pe care și le arogă bogații – să se drogheze, să facă mai urât ca toate animalele și să „testeze limitele” (nu știu ce înseamnă asta).

N-am bătut pe nimeni, deși toți meritau bătaie ca la Galați, doar mi-am strâns cortul, mi-am luat doamna de-o aripă și-am plecat la parcare, la mașină și-napoi la Princeville, la casa Tomasz, de unde plecaserăm ca fraierii. Cumnată-meu nici măcar nu se dusese la culcare, stătuse pe balcon la bere și ne așteptase: „Eu ți-am zis. Îi știu eu p-ăștia, mă; crezi că-n țara asta-i altfel? Gherțoii, tot gherțoi. Adă-ți un pahar curat”. 

articole publicate în numerele 45, 46, 49 ale revistei Cațavencii