Baiului. Masivul Baiului

Toată lumea a fost la cabana Gârbova, are și site (www.cabanagirbova.ro), așa că nu m-apuc eu acum să pun coada la prună și să vă-nvăț ce și cum. Mă gândesc, așa-ntr-o paranteză, că unul dintre meritele internetului este că ne-a obligat să ne recalificăm, pe noi ăștia de umblăm la scârța-scârța pe hârtie: nu mai putem face pe atotștiutorii, pe dascălii mulțimilor, pe proprietarii Tainelor, așa că suntem nevoiți să ne-ntoarcem la menirea noastră inițială, aceea de bufoni ai regelui. Ca să primim de mâncare, trebuie să spunem snoave Măriei-Sale Publicul, iar dacă suntem suficient de isteți să strecurăm și câte-un mic adevăr printre giumbușlucuri, cu atât mai bine. Dacă nu, nu. Mâncăm mai puțin!

Taică-meu, fioros cum îl știți: „Nu te duci la niciun munte!”. Luasem note proaste la matematică (și la fizică, și la chimie, și la purtare, enfin) și așa încerca el să mă pedepsească: nu mi-a dat niciun ban, a încuiat ușa apartamentului și mi-a luat bocancii la el în dormitor (mare greșeală: ungeam lunar bocancii ăia cu seu de bursuc – în amestec cu grăsime de gâscă, juma’ - juma’ – puțeau cum nu se poate spune), în ideea că ce-a zis el, aia e. Nu știa cu cine se pune, bietul tata. Prevăzusem toate mișcările lui cu două săptămâni înainte, de când apăruse ideea excursiei la Gârbova cu colegii de liceu. Furasem din timp un colac de frânghie pe care l-am legat de piciorul caloriferului și-am ajuns jos fără probleme, pe fereastra de la camera mea; nu e greu să cobori pe frânghie, mai ales când te poți sprijini cu picioarele de bloc: m-am odihnit pe pervazul de la etajul 2 (familia Radovici), apoi la etajul 1 (familia Baciu), iar când am ajuns pe sol i-am făcut semn din lanternă soră-mii, care a venit din camera ei, a dezlegat frânghia de calorifer (am tras-o jos pe toată și-am rulat-o frumos în rucsac), a închis geamul și s-a strecurat înapoi în camera ei, furișă ca o umbră. Eu am plecat pe jos spre tren, am fost legitimat de două ori de patrule de milițieni cu câini, am făcut aproape trei ore din Berceni până în Gara de Nord, dar eram tânăr și nu conta. Băieții mi-au adus o pereche de bocanci de împrumut și bani pentru drum și cazare (planul era să „mă combin” în noaptea aia c-o colegă), bani care s-au dovedit prea mulți: fata s-a cazat la Gârbova, da, dar cu altul. Eu m-am întors acasă cu coada-ntre picioare, lovit parcă de lingoare, c-o asemenea față că săracul tata a renunțat la bătaie. Cel puțin în seara aia. 

***

Mă văd cu Florin Iaru să-i destăinui oarece taine pe terasă, la bere, și de în serios ce ia el tainele mele, odată-ncepe să râdă, și râzi, și râzi: „Uite capitalistul unde era! Unde cine trăgea tare pe socialiștii care mănâncă din sudoarea poporului, uite cine chelălăia de fericire când se privatiza fabrică după fabrică și ajungeau oamenii-n șomaj, fără loc de muncă și fără stimă de sine!”.

Nu, că m-am enervat! Nu, că chiar m-am enervat! Adică, ce facem aici, ne batem joc, facem umor la bere?! Berea-i bere, umoru-i umor! Asta, una la mână; a doua la mână, nu retractez nimic! Foarte bine c-au fost „privatizate” fabricile alea sinistre, dickensiene („Bleak House” juca la pitici față de fabricile unde-a făcut generația mea „practica în producție”!), lua-le-ar dracul să le ia de oficine ale iadului. Că dup-aia au fost rase cu buldozerele și-n locul lor s-au ridicat clădiri de birouri (trec mereu pe lângă complexul de pe locul fostei uzine „Timpuri Noi”, mai înainte „Atelierele Lemaître”, admir clădirile de birouri, scuip pe memoria fostei uzine comuniste, ex-ateliere capitaliste), asta-i încă și mai bine. Că în noile și frumoasele clădiri de birouri lucrează corporatiști nefericiți, asta nu-i treaba mea. Au salarii grase, să se facă singuri fericiți!

Mi-am luat și eu porția. Cu privatizarea, zic. Era după Revoluție, poate la un an, poate la doi; mă sună un amic pe telefonul fix (da, a existat!) să vin la băut, că „vrea Alex să facă o chestie”. Alex ăsta era un lungan, un băiat de securist din aripa reformatoare, avea o insignă cu Lenin la rever, asculta muzici corecte, rocker cum scrie la carte (sau la ROI). Am ieșit, am băut vodcă proastă, Alex propunea o vâjâială la munte, să bem la aer curat, „nu în căcatul ăsta, ca toți ratații”. Se punea doar problema banilor „de naș”, pentru că Alex „avea o chestie” la cabana Piscu Câinelui, unde urma să dormim moca. Am coborât în Sinaia, am găsit cu chiu, cu vai, drumul spre Piscu Câinelui, am ajuns la cabană și-am dat să intrăm, dar era cât pe-aci să luăm bătaie: cabana „se privatizase”. Adică, cum?, am întrebat noi ca proștii, că habar n-aveam ce-i aia. Adică e proprietate privată, nu mai intră nimeni în afară de proprietar. Păi, nu-i cabană?, am întrebat noi. Ba da, ne-au zis paznicii, a rămas tot cabană, dar nu mai este proprietate publică. E a cuiva, e proprietate particulară, da? Hai, valea!

Am dormit în gară. Alex a emigrat demult, Piscu Câinelui e tot acolo.
 

articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019)