Chestia e că nu-mi amintesc anul. Clar, era după Revoluție, dar înainte de Constantinescu: să fi fost 1994?! Nu știu, nu bag mâna-n foc. Eram o gașcă amestecată, compusă din două bisericuțe de bucureșteni, niște ieșence de la Medicină, câteva târg-mureșence (mediciniste și ele, vorbeau și maghiara, și româna, da-n română mai mult au tăcut – nu le-a plăcut compania!), câțiva săceleni și durii de la Silvicultură; ăștia erau „ghizii”. Am luat autobuzul din Brașov, într-o juma’ de oră am ajuns în Poiană, am pornit pe traseu spre Groapa de Aur, pe care nimeni n-o văzuse și nu știa unde este; nimeni nu știa măcar CE este. Ne-am lălăit, ne-am hlizit prin pădure (vară, cald, ne cocoșeam în fața fetelor etc), am mers ore-n șir pân-am ajuns (marcaj: punct roșu) la Groapa de Aur. Am rămas tâmpiți: o groapă! Nici măcar stâncoasă. O groapă ca orice groapă, o groapă-n pământ, plină de frunze putrede. „Silvicultorii” au vrut să ne explice că este de fapt un „aven” mai micuț, dar nu i-am mai ascultat: fetele au plecat spre Cheile Cetății și de-acolo spre Râșnov, eu m-am luat la bătaie cu Șip (un bucureștean din cealaltă bisericuță), săcelenii s-au dus la Cabana Postăvaru să bea bere, iar restul trupei i-a urmat, după bătaie (parcă aud și acum vocea a lui Danezu: „Marfă de marfă! Mardeală dă pitici, să moară mama!” – într-adevăr, Șip și cu mine eram cei mai mici de statură). La cabană n-am găsit nimic de băut, ne-am întors în Poiană după un mic detur la Peștera de Lapte, ca să zicem c-am „bifat” ceva în drumeție. Și-am bifat, da: Șip s-a căcat în peșteră, pe formațiunile minerale (calciți) care i-au dat numele. De necaz c-o-ncasase de la un țăran ca mine: „Io-s bucureștean, bă, mă cac pă Ardealul vostru”.
***
Îmi dau seama că sunt vulnerabil: oricine mă poate da cu roatele-n sus. În articolul despre cabana Postăvaru (publicat în numărul 17) am spus câteva lucruri interesante, dar care au un defect, și anume că-s interesante doar pentru mine. Asta n-ar fi o problemă, dacă această cabană n-ar fi cea mai veche din actuala Românie, o cabană ca un palimsest, straturi-straturi. Merita un text mai bun, mai altfel, mai măiastru. Bun, să încercăm!
Primo: numele oficial al cabanei nu este „Postăvaru”, ci „Julius Römer hutte”. Știm cu toții ce-i aia „hutte”, dar eu, unul, nu știam cine a fost Julius Römer, am aflat acum, de la un amic brașovean care m-a sunat să mă certe (el citește mai încet, își cumpără revista număr de număr și o strânge într-un fel de colecție, pe care o ia la citit când are timp. Abia săptămâna trecută a ajuns la numărul 17...). Am aflat că omul a fost cineva, un adevărat deschizător de drumuri, un mare (ma-re!) iubitor al munților, conservaționist avant la lettre, botanist, profesor, organizator de asociații – o adevărată forță a naturii. Și-a umplut bine viața și a lăsat ceva în urma lui, ceea ce, vai, nu pot afirma și despre mine, așa că mă limitez în a-i aduce un mic omagiu postum. Mulțumesc pentru tot, Maestre!
Secundo: cabana actuală nu datează din 1883, dar prima cabană în acel an a fost construită. Se numea Schullerhutte și restul informațiilor le găsiți aici https://cabanapostavaru.ro/istorie-cabana-postavaru, eu insist doar să citiți de două-trei ori (nu „în diagonală!”) ce-au făcut comuniștii cu moștenirea lui Julius Römer și a ucenicilor săi. Merită.
Tertio: nu mi-a plăcut niciodată scrisul lui Mihail Sebastian, mult prea mămăligos pentru gustul meu. Sau, ca să zicem altfel, mai blajin: nu am înțeles nimic din Sebastian. Dar „Accidentul” e primul roman din limba română cu orășeni care merg pe munte. E puțin? Da, pentru 2019, dar pentru 1940 este enorm. Să nu uităm de unde-am plecat, noi ăștia cu cărțile! Pe vremea aia se scria numai despre țărani și voievozi, cuvântul „turism” nici nu intrase în limbajul curent. Și o replică din roman, rostită aici, în această cabană: „Cine a fost în munți e un om liber”.
articole publicate în numerele 17 și 32 (2019) ale revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu