Ei, aș. Problema nu erau nici stejarii nici bonzarii, problema era domnu’ inginer (fost tovarășu’ inginer), un idiot, un securist uitat de Dumnezeu și de șefi, lăsat acolo că era prea prost. Omul „se pricepea” și la arboristică, la munca noastră; de ce-l suportau actualii proprietari ai castelului, nu știu. Și muncește, Mihaie: băieții în copaci, eu la sol, apărea Moș Bășină și începea să dea indicații: tu ăla grasul vezi că n-ai tăiat destul, tu ăla slabul vezi că ai tăiat prea mult și tot așa. Atunci îmi intram în rol: „Să trăiți, domnu’ inginer-șef! Să trăiți, să trăiți! Ce să știe băieții ăștia, dom’ inginer, nimica nu știe, că e tineri și minte n-are! Așa, așa, frecați-le ridichea, că dacă nu de la dumneavoastră să mai învețe și ei meserie, atunci de la cine?!” și-l țineam de vorbă pe ipochimen și-ai mei oameni să poată lucra nefutuți la cap, să-și facă treaba ca la carte, să ne luăm banii și să fim fericiți. Panarama vorbea-vorbea, îmi povestea viața lui, îmi explica el care-i mersul, când ajungea la „Chinejii, păi chinejii, domnule...” se făcea ora de masă și coborau băieții în rapel. Seara am băut niște beri la Birtul Mare și-ar fi fost perfect, dacă nu ne-ar fi văzut moșul și nu ne-ar fi chemat în castel, să ne dea de băut pe gratis. Până la miezul nopții a trebuit să-i suportăm elucubrațiile... eu la Birtul Mare tot mă mai duc odată și-odată, ca să termin berile alea așa bine începute într-o seară faină de iunie.
***
Între Cisnădioara și Cisnădie există o frumoasă pistă de biciclete; să zic că noi am făcut-o? Aș minți. În Cisnădie există „La Chioșc” - o bodegă ieftină, de săraci, de pensionari, de terchea-berchea; să zic că noi am băut acolo? N-aș minți. În locul pistei de bicle a existat un șirag de plopi scorburoși, cu înrădăcinare superficială, foarte periculoși; să zic că noi i-am doborât, că a fost o lucrare grea, pe bani buni? N-aș minți.
Tehnici de manipulare sunt nenumărate, azi ne oprim la una singură: „noi”. Extrem de eficientă pentru că pare nevinovată, e predată printre primele la respectiva materie, eu am învățat-o ca pe apă, la examen am luat notă maximă (bine, am și talent, recunosc). E simplu: îți înglobezi interlocutorul într-un „noi” care nu există. Iată un exemplu: „Ce facem cu învățământul preuniversitar?”. Funcționează de fiecare dată. Adică eu, Mihai Buzea, șomer, bețiv, burlac, fără copii, fără gagică plătită de Ministerul Educației (orice! Profesoară, învățătoare, educatoare, conducătoare de doctorate, consilieră, formatoare de formatori etc), nu mai pot de grija curriculumului școlar! Iar tu, fraiere, pui botul imediat: „Se duce țara de râpă, copiii sunt spălați pe creier, profesorii nu-și dau interesul” etc, în timp ce eu îți iau o țigară din pachetul de pe masă, mă servesc de bricheta ta și îi fac semn fetei să mai aducă o tură de beri, pe banii tăi. A fost greu? Nope. „Noi”. Atât.
Lucrarea de la Cisnădie au făcut-o băieții, eu am venit la spartul târgului, am muncit fix două zile din trei săptămâni (cât au muncit ei), și oricum n-am doborât niciun plop, doar am tocat craca. De băut, am băut La Chioșc o singură dată, în rest luam bere de la magazin și beam la cazare (arboriștii beau aproape la fel de mult ca arheologii! Meserie grea, consum nervos...). Cu voce machită mă lăudam la telefon ce greu și ce periculos lucrez eu la Cisnădie, până l-am enervat pe Rack: „Mihaie, mincinosu’ pizdii! Ce periculos lucrezi tu? Păi știi că în prima săptămână, când lucram la plopii ceia din șanț, au sărit la mine țiganii cu săbiile?!”. Am vrut să scriu povestea, dar trebuia să formulez „persoane interlope purtătoare de arme albe” și i-am cerut sfatul lui Rack, care mi-a zis cu dispreț: „Ești prost. «Albe»?! N-o să-ți publice nimeni articolul”.
***
„La Cetate” e chiar lângă piața centrală, lângă Piața Gozelinus cum scrie în parcare. Lași mașina, urci, vizitezi, cobori, te tragi iuțel sub una din umbrelele terasei, la o masă, iei oleacă de beri și dai comanda pentru grătar (mititei, cefe, cârnăciori, ce-o fi). Eu am băut patru, socru-meu una; teoretic n-avea voie să bea, dar mașina era parcată definitiv, era parcată pentru noapte, așa că ne-am făcut de cap (bine, cinci, recunosc!). Nevastă-mea și soacră-mea erau în Cisnădie, la niște cumpărături), doi noi am dezbătut. El, regionalist: „Ai văzut, domnu’ Mihai, frumusețe de cetate?”. Da, am văzut (e vorba de biserica Sfântul Mihail de pe deal, Michelsberg cum ar veni). Păi, și? Păi, și ce? Păi unde vezi așa ceva în Vechiul Regat? Aud?
Acuma, eu nu mă pricep, dar am încredere în Radu Oltean (dacă nici omul ăsta nu se pricepe la fortificații medievale, atunci nu știu cine s-o pricepe!), care zice așa: au fost, dar s-au stricat. Cam până prin secolul XVI, și principatele extracarpatice aveau fel și fel de cetăți, cetățui, locuri întărite și alte structuri defensive, dar dup-aia turcii au fost mai isteți. Le-au zis ceva de genul: băbăieți, uite cum facem! Sau ni le cedați nouă să punem acolo câte-o garnizoană profesionistă, sau vi le dărâmați singuri. Liderii principatelor, patrioți pe cont propriu, au bătut din călcâie: să trăiți, șefu’! Luați dumneavoastră crema și demolăm noi restul... moloz le facem! Și le-au făcut. A luat sultanul câteva, pe rudă pe sămânță (Akkerman, Bender, Hotin, Brăila, Giurgiu, Turnu), restul – la târnacop. A fost frumos. Din piatra și cărămida furată și-au făcut țăranii cocini, că era fomița mare. Tunelurile au rămas, zice-se.
„Mai în sânge, mai făcuți?”. „Mai în sânge pentru mine, mai făcuți pentru dumnealui”, i-am zis grataragiului (fomița era într-adevăr mare, iar mirosul ăla ne-nebunea, mai cu seamă pe mine – după cinci beri, cântam ca Madonna), și-am așteptat replica lui socru-meu: „Păi și ăstora de-aici nu le-au zis turcii la fel?”. „Ba da, dar ăștia au zis «Da-da, bine-bine», și de dărâmat n-au dărâmat nimic. Ce, erau proști? Fără locuri de refugiu, erau la mâna crâmlenilor. Au demolat doar cetatea de pe Tâmpa... la drept vorbind, pe aia Hunyadi a dat-o jos. Tatăl, nu fiul”.
Nu m-a crezut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu