Rack short stories

„Hai, Mihaie, la Săvârșin, că fără tine nu se poate!”, și hă-hă-hă, și hi-hi-hi. Cam așa erau toate convocările mele la muncă, la lucrări: mă chemau în ultima clipă (asta nu era foarte dureros – de obicei lipsea cineva care se îmbătase foarte tare) și mai ales mă chemau de milă („Ca să mai faci și tu un ban grămadă” – asta era chiar dureros!). Aveam nevoie de bani. M-am dus: 8 iunie 2016, parc-a fost ieri. Lung drumul până-n Arad, dar din gară au venit și m-au luat cu mașina, iar până la castel m-au pus la curent cu jobul: niște stejari seculari de pe vremea conților Nádasdy, care trebuiau lucrați cu mare grijă, că erau scorburoși, fragili și plini de cuiburi de viespi („bonzari” le ziceau băieții, deși nu există cuvântul ăsta în română. Niște dihănii uriașe, în orice caz, mai mari ca orice viespe). „Ciudat”, mi-am zis în gând, încă de-atunci, „pentru atâta lucru mă cheamă pe mine de la București?!”.

Ei, aș. Problema nu erau nici stejarii nici bonzarii, problema era domnu’ inginer (fost tovarășu’ inginer), un idiot, un securist uitat de Dumnezeu și de șefi, lăsat acolo că era prea prost. Omul „se pricepea” și la arboristică, la munca noastră; de ce-l suportau actualii proprietari ai castelului, nu știu. Și muncește, Mihaie: băieții în copaci, eu la sol, apărea Moș Bășină și începea să dea indicații: tu ăla grasul vezi că n-ai tăiat destul, tu ăla slabul vezi că ai tăiat prea mult și tot așa. Atunci îmi intram în rol: „Să trăiți, domnu’ inginer-șef! Să trăiți, să trăiți! Ce să știe băieții ăștia, dom’ inginer, nimica nu știe, că e tineri și minte n-are! Așa, așa, frecați-le ridichea, că dacă nu de la dumneavoastră să mai învețe și ei meserie, atunci de la cine?!” și-l țineam de vorbă pe ipochimen și-ai mei oameni să poată lucra nefutuți la cap, să-și facă treaba ca la carte, să ne luăm banii și să fim fericiți. Panarama vorbea-vorbea, îmi povestea viața lui, îmi explica el care-i mersul, când ajungea la „Chinejii, păi chinejii, domnule...” se făcea ora de masă și coborau băieții în rapel. Seara am băut niște beri la Birtul Mare și-ar fi fost perfect, dacă nu ne-ar fi văzut moșul și nu ne-ar fi chemat în castel, să ne dea de băut pe gratis. Până la miezul nopții a trebuit să-i suportăm elucubrațiile... eu la Birtul Mare tot mă mai duc odată și-odată, ca să termin berile alea așa bine începute într-o seară faină de iunie.

***

Între Cisnădioara și Cisnădie există o frumoasă pistă de biciclete; să zic că noi am făcut-o? Aș minți. În Cisnădie există „La Chioșc” - o bodegă ieftină, de săraci, de pensionari, de terchea-berchea; să zic că noi am băut acolo? N-aș minți. În locul pistei de bicle a existat un șirag de plopi scorburoși, cu înrădăcinare superficială, foarte periculoși; să zic că noi i-am doborât, că a fost o lucrare grea, pe bani buni? N-aș minți.

Tehnici de manipulare sunt nenumărate, azi ne oprim la una singură: „noi”. Extrem de eficientă pentru că pare nevinovată, e predată printre primele la respectiva materie, eu am învățat-o ca pe apă, la examen am luat notă maximă (bine, am și talent, recunosc). E simplu: îți înglobezi interlocutorul într-un „noi” care nu există. Iată un exemplu: „Ce facem cu învățământul preuniversitar?”. Funcționează de fiecare dată. Adică eu, Mihai Buzea, șomer, bețiv, burlac, fără copii, fără gagică plătită de Ministerul Educației (orice! Profesoară, învățătoare, educatoare, conducătoare de doctorate, consilieră, formatoare de formatori etc), nu mai pot de grija curriculumului școlar! Iar tu, fraiere, pui botul imediat: „Se duce țara de râpă, copiii sunt spălați pe creier, profesorii nu-și dau interesul” etc, în timp ce eu îți iau o țigară din pachetul de pe masă, mă servesc de bricheta ta și îi fac semn fetei să mai aducă o tură de beri, pe banii tăi. A fost greu? Nope. „Noi”. Atât.

Lucrarea de la Cisnădie au făcut-o băieții, eu am venit la spartul târgului, am muncit fix două zile din trei săptămâni (cât au muncit ei), și oricum n-am doborât niciun plop, doar am tocat craca. De băut, am băut La Chioșc o singură dată, în rest luam bere de la magazin și beam la cazare (arboriștii beau aproape la fel de mult ca arheologii! Meserie grea, consum nervos...). Cu voce machită mă lăudam la telefon ce greu și ce periculos lucrez eu la Cisnădie, până l-am enervat pe Rack: „Mihaie, mincinosu’ pizdii! Ce periculos lucrezi tu? Păi știi că în prima săptămână, când lucram la plopii ceia din șanț, au sărit la mine țiganii cu săbiile?!”. Am vrut să scriu povestea, dar trebuia să formulez „persoane interlope purtătoare de arme albe” și i-am cerut sfatul lui Rack, care mi-a zis cu dispreț: „Ești prost. «Albe»?! N-o să-ți publice nimeni articolul”.

***

„La Cetate” e chiar lângă piața centrală, lângă Piața Gozelinus cum scrie în parcare. Lași mașina, urci, vizitezi, cobori, te tragi iuțel sub una din umbrelele terasei, la o masă, iei oleacă de beri și dai comanda pentru grătar (mititei, cefe, cârnăciori, ce-o fi). Eu am băut patru, socru-meu una; teoretic n-avea voie să bea, dar mașina era parcată definitiv, era parcată pentru noapte, așa că ne-am făcut de cap (bine, cinci, recunosc!). Nevastă-mea și soacră-mea erau în Cisnădie, la niște cumpărături), doi noi am dezbătut. El, regionalist: „Ai văzut, domnu’ Mihai, frumusețe de cetate?”. Da, am văzut (e vorba de biserica Sfântul Mihail de pe deal, Michelsberg cum ar veni). Păi, și? Păi, și ce? Păi unde vezi așa ceva în Vechiul Regat? Aud?

Acuma, eu nu mă pricep, dar am încredere în Radu Oltean (dacă nici omul ăsta nu se pricepe la fortificații medievale, atunci nu știu cine s-o pricepe!), care zice așa: au fost, dar s-au stricat. Cam până prin secolul XVI, și principatele extracarpatice aveau fel și fel de cetăți, cetățui, locuri întărite și alte structuri defensive, dar dup-aia turcii au fost mai isteți. Le-au zis ceva de genul: băbăieți, uite cum facem! Sau ni le cedați nouă să punem acolo câte-o garnizoană profesionistă, sau vi le dărâmați singuri. Liderii principatelor, patrioți pe cont propriu, au bătut din călcâie: să trăiți, șefu’! Luați dumneavoastră crema și demolăm noi restul... moloz le facem! Și le-au făcut. A luat sultanul câteva, pe rudă pe sămânță (Akkerman, Bender, Hotin, Brăila, Giurgiu, Turnu), restul – la târnacop. A fost frumos. Din piatra și cărămida furată și-au făcut țăranii cocini, că era fomița mare. Tunelurile au rămas, zice-se.

„Mai în sânge, mai făcuți?”. „Mai în sânge pentru mine, mai făcuți pentru dumnealui”, i-am zis grataragiului (fomița era într-adevăr mare, iar mirosul ăla ne-nebunea, mai cu seamă pe mine – după cinci beri, cântam ca Madonna), și-am așteptat replica lui socru-meu: „Păi și ăstora de-aici nu le-au zis turcii la fel?”. „Ba da, dar ăștia au zis «Da-da, bine-bine», și de dărâmat n-au dărâmat nimic. Ce, erau proști? Fără locuri de refugiu, erau la mâna crâmlenilor. Au demolat doar cetatea de pe Tâmpa... la drept vorbind, pe aia Hunyadi a dat-o jos. Tatăl, nu fiul”.

Nu m-a crezut.

Aletto Hotel Kudamm, Berlin

Moș ne-a trimis la Berlin. Fraza necesită deslușiri: Moș îi omul care mi-a pus drujba-n mână, de-am învățat și eu o meserie, „ne-a” înseamnă c-a trimis o echipă de doi oameni în loc de una de patru („Optimizare de costuri, Mihai!”), „trimis” înseamnă c-am fost la muncă, la o comandă urgentă, iar p-asta cu Berlinul n-am înțeles-o: de obicei mergem în orașe gen Londra, Giurgiu, Iași, Găiești, Paris, Focșani sau Turda, dar niciodată în Germania. Fiind urgență, n-am apucat să pun întrebări, am printat check-in-urile, l-am luat pe Rack de-o aripă și off we went, spre Tegel (ăsta-i aeroportul mic, pentru săraci. Schönefeld e ăl mare, dar, na! „Optimizare”). 

Precizez: Rack este cățărătorul meu, și nu că mă laud, da-i cel mai bun cățărător din România (mă refer strict la arboristică; or fi alți alpiniști utilitari la fel de buni, poate chiar mai buni, dar fie nu lucrează la copaci, fie nu-i știu eu). Am lăsat echipamentul la hotel, la Aletto, pe Hardenbergstrasse, și ne-am dus să vedem lucrarea. 

De data asta n-a fost vorba de-un cimitir sau de-o platformă industrială, ci de-o grădină: Zoologischer Garten. Tipul de la poartă nu înțelegea cine suntem și ce vrem (așa-zisa „organizare germană” e un mit), dar a dat niște telefoane, l-a găsit până la urmă pe șeful de șantier care a venit la poartă și ne-a luat; spre ușurarea mea, era polonez. Ne-a arătat ce-aveam de făcut: trebuiau toaletați niște anini imenși, sub care se aflau volierele păsărilor zburătoare (cele nezburătoare, cazuarii, struții, pinguinii, n-au nevoie de voliere!). 

Rack s-a uitat de zece ori la toate detaliile, s-a băgat prin buruieni să verifice gardurile, a tras de plase, de sârme, iar în final a zis „da”: da, poate să facă lucrarea. Nu, n-o să-i ia mai mult de-o zi. Nu, n-are nevoie de oameni în plus la sol, Mihai e suficient (m-am înfoiat), că n-are nimic de făcut, doar să le zică vizitatorilor când să stea și când să treacă (m-am pleoștit). Apoi ne-am întors la hotel. 

Optimizare: Aletto e hotel, dar are și regim de hostel. Adică e plin de gimnaziști, de liceeni și de studenți. Are o curte interioară cu teren de fotbal, teren de baschet și loc de joacă pentru copiii mai mici. Are pereții extrem de subțiri, prin care auzi când cineva trage apa, când cineva râde, cineva plânge și cineva face sex. Culoarele sunt largi, astfel încât pe ele se poate alerga toată noaptea, ceea ce se și întâmplă. Lângă Aletto este o gară. Prin gară trec mereu trenuri. Lângă gară este un pod. Sub pod sunt mereu bețivi. 

E frumos la Berlin. 

De ce Berlin și nu Londra, ca de obicei? „Tatonăm și alte piețe, Mihai, că nu se știe”.

text publicat in numarul 26/2016 al revistei Catavencii

Meehi povestește (II)

E martie 2014. Am muncit pe canal, cu Rack și Fleur, la niște sălcii. Vremea a fost bună, ei s-au mișcat foarte bine, eu am bifat prima mea zi în care lucrez ca singur groundsman cu doi cățărători (de obicei se lucrează exact invers, cu un cățărător și doi oameni la sol); mai mult, în malul argilos al canalului, am avut șansa de-a găsi o bucată frumoasă de gresie engleză, șlefuită îndelung de eroziune, o piesă interesantă din punct de vedere geologic (nevastă-mea o folosește ca presse-papier, că nu i-a plăcut geologia la școală!).

Ne întoarcem spre yardul din Enfield, obosiți dar nu terminați, și cu chef de vorbă. Fleur: „Am înțeles că există niște tăblițe secrete de aur păstrate în sfânta mânăstire Sfântul Nicolae din Sinaia, pe care nimeni n-a putut să le citească vreodată, și că numai anumiți oameni ai Sfintei Biserici au voie să le vadă. E adevărat, Meehi, tu ce știi?”. 

Îi spun că știu despre ce e vorba, dar că tăblițele sunt niște falsuri grosolane, nimeni nu le-a luat în serios. Îi aduc și argumente, dar îmi este clar că Fleur nu mă mai ascultă, pentru că n-are încredere în judecata mea, i se pare coruptă, orbită de prejudecăți. Poate că are dreptate, poate că nu; esențial e că l-am pierdut ca interlocutor, iar pe Rack nu-l interesează subiectul, nu vede cu ce l-ar ajuta pe el tăblițele alea, falsuri sau nefalsuri. Scuipe pe sine!

Ce ar fi trebuit să-i spun lui Fleur, dar nu i-am spus atunci, pentru nu aveam imaginea completă, este povestea tăblițelor. Nu să-l dezamăgesc de la început și el să-și lase mintea să se închidă, ca o pleoapă somnoroasă, peste ochiul creierului! Să vedem ce avem.

Avem 35 de tăblițe de plumb, păstrate la Muzeul de Arheologie din București, inscripționate cu litere grecești și încrustate cu anumite imagini, destul de stângaci executate. Nu există vreo mânăstire cu hramul Sfântului Nicolae în Sinaia, cea mai apropiată fiind în Predeal. În Sinaia avem legenda tăblițelor:

„În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș, [...] s-a descoperit un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise în relief și alte obiecte de aur. Din ignoranță – tezaurul fiind privit doar ca valoare de aur – a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr Catargiu domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operația a fost efectuată prin administrația locală și jandarmi, în cea mai mare taină, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a dispărut. Posterității au rămas doar copiile efectuate pe metal neprețios de autoritățile locale, la atelierul [...] fabricii de cuie. Facsimilele au fost păstrate la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Sinaia”. 

Acest text a apărut prima dată în 1999, la pagina 134, în cartea „Dacii vorbesc. Introducere în tracologie”, scrisă de Iordache și Bălaș Moldovan, la editura Semne (care acum nu mai există, a fost cumpărată de Grupul Editorial Artemis). Ca sursă a informației citate mai sus, autorii dau „o tradiție orală foarte serioasă”. Punct. Adică dintr-o tradiție orală au aflat ei (în 1999) că în anul 1875, cu ocazia construirii etc, etc, etc... !

Ce există concret: 35 de tăblițe de plumb, de origine necunoscută, dintre care 34 sunt rectangulare (pătrate sau dreptunghiulare) și una rotundă. Majoritatea sunt acoperite cu litere grecești târzii, iar pe câteva sunt și litere ce nu fac parte din vreun alfabet cunoscut. Cele mai multe tăblițe au „ilustrații” cu soldați, regi, temple, cetăți etc. Materialul tăblițelor a fost analizat la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, cu rezultat clar: datează din secolul 19. 

Ceea ce n-ar avea nicio importanță, conform legendei: când săpau pentru fundațiile Castelului Peleș, lucrătorii ar fi găsit un tezaur de 200 de tăblițe de aur, care a fost imediat confiscat de regele Carol I. Regele a dat tăblițele la topit și cu aurul rezultat din acest act de vandalism a reușit să termine construcția castelului, ale cărei fonduri deja se epuizaseră. Dar a dat ordin ca 35 din cele 200 de tăblițe să fie copiate în plumb, iar aceste copii au ajuns până la noi; asta explică de ce plumbul din care sunt făcute este contemporan cu regele Carol I, și nu cu dacii. Esențial este, deci, ce anume scrie pe ele. Dar ce scrie?

Nu mă pricep, așa că îi dau cuvântul lui Dan Alexe: „Plăcuțele de la Sinaia – un fals grosolan. Apoi, chiar dacă dacii puteau călători în timp și în spațiu, cum scriu sectanții cei mai exaltați, „scrierea dacă” de pe celelalte plăcuțe, cele metalice de la Sinaia, rămâne tot un fals grosolan. Dacopații țipă, de când pot publica liber în presă și pe internet, că o conspirație de trădători de țară refuză să studieze „plăcuțele de la Sinaia”, scrise în minunatul alfabet al dacilor. Unii exaltați au publicat chiar și cărți anunțând că le-au „descifrat”! Nu știm ce vor să zică acei oameni prin „descifrare”. „Scrierea” tăblițelor de la Sinaia, lesne de citit, nu e altceva decât alfabetul grecesc atic-ionic, trântit acolo alandala și căruia falsificatorii i-au adăugat pe unele plăcuțe un M etrusc pe care dacii nu-l puteau cunoaște.

Falsul e grosolan din toate punctele de vedere. Regularitatea desenului literelor face total implauzibilă ideea că s-ar fi putut scrie fără separare între cuvinte (cuvintele sunt în scriptio continua, fără spații între cuvinte). Acele „cuvinte” care pot fi decupate în text sunt și ele neverosimile: de pildă, „Sarmato”, vizibil pe-a plăcuță, n-are ce să caute acolo. Dacii, vecini cu cei pe care-i numim noi astăzi „Sarmați”, le-ar fi zis Sauro-mati... Aceia erau de limbă iraniană, de unde etnonimul lor: Sauro-ceva – care venea de la iranianul sauro = negru (în persana modernă, siyah).

Dacopații nu știu însă nici măcar să folosească un dicționar al limbii române, ba pe deasupra nu prea vorbesc alte limbi în general, altfel ar recunoaște pe plăcuțele lor cuvinte împrumutate de română de-a lungul secolelor din greacă și din limbile slave vecine și care nu pot prin urmare proveni din misterioasa limbă dacă. Tentativele lor de „descifrare” sunt de un uriaș umor involuntar. Astfel, într-o „descifrare” publicată pe internet a frazelor „dacice” de pe acele falsuri care sunt plăcuțele de la Sinaia, găsim termeni din creștinismul grec și slavon, precum „schit” (altfel zis, dacii aveau schituri!), apoi verbe intrate în română din greaca modernă („a sosi”!), iar una dintre ele pare a spune că fetele dacilor purtau „coc” (venit la noi, de fapt, din franțuzescul coque).

Acești taraboste și pileati auto-impovizați lingviști ar face bine să-și cumpere măcar un DEX și să învețe să-l folosească. Acolo, în dicționar, în josul fiecărui cuvânt, vor găsi un rând care începe cu „Etim.” = originea și istoria cuvântului. Majoritatea etimologiilor din DEX sunt exacte. O simplă verificare a originii cuvintelor i-ar scuti pe dacopați să mai scrie aberații clinice și să introducă în „limba dacilor” turcisme și slavonisme. La fel, niciunuia dintre acești sectanți nu-i trece prin cap să-i ofere cititorului o cheie hermeneutică. Altfel zis: prin ce metodă au ajuns ei la descifrare și prin ce raționament au dedus că, de pildă, ROTOPENEOMATE, de pe una din tăblițe, ar însemna COMANDANȚI STĂPÂNI DE ROATE?!

Ca dovadă internă, filologică, a faptului că tăblițele sunt un fals e și faptul că în alfabetul folosit pe ele, care nu e altul decât cel grecesc, numele Burebista apare scris BΩEPOBΥΣΤΩ... cu Y pentru I! Capulzanul care a fabricat plăcuțele, nefiind filolog, ignora faptul că în greaca veche, ante-bizantină, Y reprezenta vocala u, iar nu i, ca astăzi. Ulterior, în atică, și apoi în koiné, în limba greacă comună, Y a devenit fonetic Ü, ca apoi să sfârșească în i de azi după perioada bizantină. Așa se dă de gol un falsificator necunoscător al ABC-ului studiilor elenice: folosește greșit o literă antică atribuindu-i valoarea fonetică de azi.

În sfârșit, pe aceeași plăcuță mai vedem în partea dreaptă un șarpe copiat de pe logourile moderne ale farmaciilor, în mijloc, jos, o figură a lui Cristos cu aripi, inspirată dintr-un manual de arhitectură a catedralelor bizantine, în vreme ce siluetele de soldați cu scuturi care umplu friza de jos sunt copiate de pe vase antice grecești. Ne vine să strigăm: Gebeleizis, cam puturos acest copy-paste din plumb!” (Dacopatia și alte rătăciri românești, de Dan Alexe, editura Humanitas, ISBN 978-973-50-4833-4, paginile 83-85).

Un ultim amănunt, care-mi trece acum prin cap și chiar mă mir că nu l-am citit la alții: povestea cu plăcile de aur care mai întâi au apărut și pe urmă au dispărut (dar au rămas copiile) este tot un copy-paste, după Joseph Smith, întemeietorul religiei mormone, după „momentul” 1823 (îngerul îi spune să dezgroape niște plăci de aur, acoperite cu o scriere misterioasă, plăci pe care Joseph le traduce, nu se știe cum, iar după ce termină traducerea vine îngerul și-i ia plăcile înapoi). Măcar în afacerea asta cu plăcuțele de la Sinaia, noi dacopații tot avem ceva concret, niște obiecte pe baza cărora să discutăm, dar mormonii n-au nimic!. Pentru cine are chef să dezvolte paralela într-un articol serios („Plăcuțele de Aur ale dacopaților vs. Plăcile de Aur ale mormonilor”?!), iată un link de informare: https://en.wikipedia.org/wiki/Golden_plates