Mons

Cu Șerban, amicul: beri-beri-beri. La el acasă, că n-avem unde, că totul este încă închis (dar cine știe, poate până apare textul în revistă, totul fi-va deja deschis! Sper să m-audă bunul Dumnezeu, că și noi alcoolicii suntem tot oameni), iar când avem de fumat, ieșim pe balcon; are un balcon mic, foarte mic, dar oricum mai mare ca al meu. În al meu încap fix doi oameni în picioare, în al lui încape o măsuță, două fotolii, o ladă de Jupiler și pachetul de țigări (al lui, că eu teoretic nu fumez). Doamnele noastre stau în casă, se joacă cu fetițele – prințese, chestii, Anna și Elsa, nu știți voi – în timp ce noi ne luptăm cu lada aia de Jupiler. Dă-i, dă-i, dă-i! Nu e bună, dar e rece și intră repede, n-are timp să ne deranjeze la papile.

Chestia e că el a plecat acum 15 ani din țară, cu un contract semnat c-o firmă din Los Angeles și c-un bilet de avion d-ăla șmecher, de băiat ager (dar și cu bani), care bilet îi permitea s-jungă în LA pe ce rută voia el, în termen de o lună. Naiba știe cum reușise să negocieze cu angajatorul un asemenea bilet! Și l-a cumpărat singur, din banii lui, și urma să primească suma acolo, la sosire.

N-a sosit niciodată. Își planificase un traseu de poveste: Bruxelles – Paris – Nisa – Cadiz – Lisabona – Londra – Dublin – Boston și de-acolo nu mai știu, că am uitat ce povestea (de fapt, știu: a vrut să ia un Grey Hound de la Boston până pe West Coast, dar am uitat pe ce rută), o vâjâială extraordinară, care dacă i-ar fi ieșit l-ar fi făcut un zeu, un tătuc al călătorilor, al nostru ca să zic așa. Dar în avionul Otopeni – Zaventem a cunoscut o fată din Mons și ce și-a zis Șerban al meu? Ia, că n-o fi foc! „Mă opresc la Mons în drum spre Paris și mănânc un mitraillette, că mă respect”. Mdea. A ajuns la Mons, a rămas acolo vreo doi ani, pe urmă s-a întors cu coada între picioare la Bruxelles și și-a căutat de muncă, fiind falit (în țară i-a fost rușine să se întoarcă). A găsit un agajator care avea nevoie de om în Paris, a lucrat pe-acolo cât a avut ăla treabă pentru el, apoi s-a-ntors la Bruxelles, unde era firma-mamă, s-a-nsurat și-a ajuns om de casă, cu familie și obligații. Acum, chestia e că eu nu știam ce este „mitraillette”, așa c-am căutat pe net. Am dat peste locanda Mitraillette, care-i cotată „#201 of 202 restaurants in Mons”. M-am spart de râs. 

***

Am rămas dator c-o explicație: bine-bine, da’ ce e aia „ mitraillette”? Păi, ce să fie, e un sandviș cu cartofi prăjiți, aia este. Mdea, exact: sanviș cu cartofi prăjiți. Bine, dacă ești boier și te ține punga, peste cartofii ăia poți pune nu numai sare, dar și oțet! Deliciu. Un ultim amănunt, oarecum interesant: cartofii (des frittes) nu sunt prăjiți în ulei ci în seu de vită, foarte încins bunînțeles.

Când îmi povestea Șerban scârboșeniile astea, îmi venea să vomit. Înțelegeam că vorbea la supărare, dar l-am verificat dup-aia și nu mințise cu nimic, dar mai bine o iau cu începutul: într-un articol de acum câteva săptămâni am relatat o parte din saga vieții lui Șerban, mai exact aventura lui din Mons. Din păcate, are amici în România care cumpără cu sfințenie revista, iar amicii ăștia – dragii de ei ! – l-au sunat și i-au citit la telefon ce înșirasem eu acolo în articol, așa că la următoarea băută Șerban a fost suspect de tăcut. Însă pe urmă și-a luat avânt și mi-a zis că sunt „fulgerător de prost”, c-am scris numai porcării și că gata, nu-mi mai dă bere jamais, data viitoare să-mi cumpăr singur. I-am zis că exact așa îmi povestise, cum scrisesem eu acolo, iar el a replicat că am reprodus ca animalul numai faptele seci, nu și ce-mi explicase el ca interpretări („Plus c-ai băgat tu de la tine, ca să te dai mare psiholog!”). Bref, se pare c-am înțeles eu greșit: nu de dragul fetei ăleia din Mons n-a mai plecat el în America, ci pentru că „Mons e unul dintre cele mai bune orașe de trăit pe lumea asta” (1), pentru că e foarte-foarte mișto să locuiești practic călare pe granița dintre Franța și Belgia, având în vedere că „țări mai bune ca astea nu există” (2), pentru că orașul e-ntr-o zonă dezindustrializată (gen Valea Jiului – nota mea), cu prețuri mici, unde au venit antreprenorii californieni ca să profite de populația tânără, bine educată și fără perspective de muncă, așa că el tot în IT a lucrat și în Mons, cum ar fi lucrat și în Los Angeles, dar „mai aproape de ai mei care erau în România, pe salariu bun, cu prețuri mici, cu chirie mică și Europa cât cuprinde” (cu ocazia asta am aflat că Șerban îi detestă pe americani), ceea ce i-a permis să pună bani deoparte (3), iar rețeaua feroviară i-a permis să facă pe suveica între Paris, Bruxelles, Londra și Luxemburg, în ceea ce el descrie ca „cei mai frumoși ani din viața mea, băbăiatule!” (4). Na, că iar am înțeles totul pe dos. Despre cum l-a descoperit el pe Luyten, poate altă dată. 

***

Se pare că localul lui Simone (pe rue d’Havré, una din străzile mai mari care dă în Grand Place) este – sau era – popular pentru mâncarea lui ieftină și zice-se gustoasă, din care nu lipsea renumitul „mitraillette”, oribilitatea culinară despre care am scris deja. O să mă duc și eu imediat după ce-mi fac ambele vaccinuri, nici nu-ncape vorbă! Lasă că-s mai nescos din lesă ca un pușcăriaș de la Guantanamo, dar nici nu mai am ce scrie în revistă! O fi Bușcu om bun, dar nu mă plătește ca să-l trag de limbă pe Șerban, ci ca să scriu ce văd cu ochii mei; și până acum ce-am văzut cu ochii mei? Balconul lui Șerban, asta am văzut! Bine, și naveta de Jupiler dintre noi, dar aia nu se pune, c-am văzut-o doar câteva ore. După aia, pa! Somn.  

Zice-se că Mons, ca și oricare alt orășel belgian sau olandez, este chiar șmecherie – are aerul ăla de așezare, de bogăție așezată, de urbanitate veche, de burg, în cel mai bun sens al cuvântului. Fac o paranteză, în speranța că revista noastră este citită și de istoricii literari: în Uniunea Sovietică, pe vremea leninism-stalinismului, era la modă o expresie tradusă în română prin „burtăverzimea” (folosită intens și de ziariștii și scriitorii de la noi, în Obsedantul Deceniu). Nu cunosc originea expresiei, dar m-ar interesa s-o aflu. Am închis paranteza. Ei bine, în cârciumile și pe terasele din Grand Place din Mons, povestea Șerban, aveai această senzație de lume prosperă, de oameni fără grija zilei de mâine, dar – aici vine partea interesantă – complet amestecată cu alte două lumi: cu muncitorimea și cu boema nomadă. Despre boema nomadă o să mai tot scriu, dat fiind că mi se pare unul dintre cele mai interesante fenomene sociale vest-europene și californiene (e vorba de tineri backpackers care strâng bani din diverse performances stradale, visând să plece în Nepal, Bhutan sau Thailanda, la fum ieftin. Fumuri!). Fără exagerare, dacă m-aș fi născut cu 30 de ani mai târziu, aș fi azi categoric o parte a fenomenului, ba chiar ideologul său – cine poate ști?! Dar, cum nu e cazul, sunt parte a celeilalte lumi. Da, muncitorimea. Ăștia nu sunt numaidecât tineri, sunt de toate vârstele, dar sunt acceptați fără nicio problemă la terasele din Grand Place. De aia îl ducea prietena lui Șerban La Marmite: ca să-i deseneze pe muncitori, să facă schițe, și ulterior (la atelier), tablouri. Ea era pictoriță, iar el IT-ist. Acum el e artist plastic. Viața!