Pandemia la belgieni

E foarte frustrant, să știți. Pe de o parte, că publicul nostru (deși mai inteligent decât al lor) a îmbătrânit odată cu noi – nu-mi fac vreo iluzie, Cațavencii nu e TikTok; pe de alta, că vorbim de baruri unor oameni care nu prea mai vor la bar (vârsta!), și chiar dac-ar vrea: unde să meargă? Că barurile sunt închise! A, da: să meargă în baruri europene. Ha, ha. Ce glume am în mine... care baruri? Care europene? Cum să meargă, în ce fel, în ce mod?! Bine, rămâne imaginația, da’ cât să ducă și săraca imaginație... mdea. Sunt frustrat. Recunosc.

Dar, dacă vin din partea aialanta, ziceți și voi: nu sunt eu în cea mai bună situație posibilă? Pandemia m-a prins în Țara Berii (de fapt, a Berilor), de unde nu pot pleca, e-adevărat, și nici în baruri nu mă pot duce că-s închise – dar pot spune barurilor să vină la mine! Bani ar fi: cu cât cheltuiam la restaurant într-o seară, trei persoane (nevastă-mea, cea mică și cu mine), eu am de băut o lună. De unde? De la atelierele de bere. Cum? Fac comandă pe net, mi le aduce curierul la ușă (mă rog, trebuie să cobor opt etaje, dar ați prins ideea): două d-alea, două d-alea, două d-alea și două d-alalantele. Plata cu cardul sau cash? Cu cardul, zic, acceptați și Sodexo? Oui, bien sûr! Scot cardul de bonuri din buzunar, achit, mă trag înapoi la etajul opt, binecuvântându-l pe șeful neveste-mii, care i-a dat bonuri valorice „pentru produse alimentare” în loc să-i dea alte drăcovenii la „pachetul de instalare” din 2019, când s-a negociat mutarea. Dar tot nu-i bine.

Berea nevorbită nu e bere, aici e problema. Beau, plescăi, mă uit în gol, dau telefoane la beție – păi ce fel de socoteală este asta? Unde-s discuțiile de idei? Unde-s disputele pe fotbal? Unde-i sfada pe politică? Unde-s privirile libidinoase aruncate gagicilor? Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele...?!

De băieții de la Beer Project am dat în toamnă, când mă plimbam ca de obicei în lungul Canalului; erau afară la fumat, s-a oprit un neamț să-i întrebe nu știu ce, am tras cu urechea fiindcă vorbise-n engleză, după ce-a plecat neamțul m-am băgat în seamă și i-am întrebat pe băieți ce și cum, iar ei mi-au zis de afacerea lor. Se lansaseră în 2013, nu le mersese cine știe ce; dar pandemia e mană cerească, acum nu mai prididesc cu onorarea comenzilor, că beau belgienii de le pârâie oasele.

***

I se făcu lui socru-meu! I se făcu dor de mine: tropăie, a șters de praf geamantanul cel mare, a cumpărat bilete de avion – pe toate le-a făcut, dar timpului n-are ce-i face: trece cum vrea el, ca melcii, adică. Iulie! Mai e pân-atunci.

Pentru că, de ce: din toate locurile pe unde s-a plimbat pe-aici (a venit deja de câteva ori, de când m-am mutat), cel mai mult i-a plăcut la Herakles. Am fost de trei ori, în total: de două ori cu doamnele și cu fiică-mea, iar o dată doar noi doi, ca băieții. Am pus țara la cale! N-am stat deloc la bar (dealtfel, la Herakles nici nu e bar propriu-zis, ceri și-ți aduce la masă, dar dacă vrei neapărat, poți să ciocnești un păhărel cu patronul într-un fel de colivie de sticlă, unde-ți face el veacul, cu ochii pe chelneri. Patronul e grec, cretan de-al nostru, deja amic de-al meu, i-am spus câteva vorbe pe grecește și mi-a adus un pahar de vin din rezerva lui personală, am băut, a rămas că mai vorbim), dar și la masă a fost bine: el pe canapea, că ședea mai comod, eu pe scaun în fața lui, ca să văd tot ce se întâmplă în oglinizile cele mari de pe pereți. A fost mișto, memorabil, vrea să mai mergem; și eu vreau, că el achită nota. Păi, ce? N-am eu grijă de fata lui? Ba chiar și de nepoată!

Ce vrea să știe socru-meu? „Domnu’ Mihai, tu ești acolo, în mijlocul acțiunii! Imposibil să nu afli înaintea noastră care este mersul!”. Recunosc că-mi place să fiu lăudat; totuși, eu unul nu sunt în mijlocul niciunei acțiuni. Duc copilul la grădiniță, asta fac! El, însă, este convins că schimbările care vin vor fi „simțite” întâi de mine și vrea să i le spun și lui, ca să se orienteze (aici are dreptate: e pe cont propriu, nu-i plătește nimeni salariul, și-l plătește singur. Nu produce, nu mănâncă!). Mă tot gândesc la ce-o să-i spun, ce-o să-i povestesc când o să fim iar la Herakles, cu carafa între noi, și singurul lucru ce-mi trece prin cap este munca. Zice-se că mulțimea de funcționari ai Uniunii, de aici din oraș, a fost întrebată cum vrea să muncească în epoca post-pandemie (că de-aia am zis „post-europene” barurilor în care am de gând să beau de-acum încolo!), și într-o proporție uluitoare (95%!) a răspuns că „de acasă”. Asta înseamnă că multe clădiri de birouri se vor goli, traficul auto se va micșora (cel puțin dimineața și seara), iar vânzările la electrocasnice vor sări în sus. Cine are urechi de auzit, să audă.