1 ianuarie 2007. O, tempora…

Foarte mulți dintre noi am rămas cu o ciudată senzașie de „păcăleală”: după cât ne-am zbătut să fim primiți în UE, vedem că viața cotidiană nu s-a prea schimbat, cel puțin nu imediat, nu la nivel fundamental. Cel mult, constatăm că jocul politic a devenit mai complicat, prin faptul că nu se ceartă numai „ai noștri cu ai voștri”, dar se mai bagă și europenii în seamă, cu indicații prețioase pe care le împart unora și altora. Iar omul simplu nu mai înțelege nimic. 

Când stau de vorbă cu „omul simplu” despre accederea țării în Uniune, oricare ar fi omul ăsta și orice vârstă ar avea, primesc un singur răspuns cu doar două variante, care depind franchețea persoanei respective: „Și cu ce ne-am ales?” (asta ar fi varianta diplomată); „Și mie ce mi-a ieșit din treaba asta?” (varianta nediplomată, a omului obișnuit de o viață întreagă să ceară șpagă). 

Cred că acest om a pierdut cel mai mult. Odată a pierdut când a căzut întreg sistemul comunist și a doua oară a pierdut când România a intrat, în sfârșit, într-un club cu reguli. Pentru că fix respectarea regulilor e ceea ce-l doare pe omul nostru, obligativitatea respectării lor, sau mai exact: consecințele pe care le suportă dacă le încalcă. 

Un reprezentant tipic al Omului Simplu de care facem vorbire este Meșterul; în comunism, Meșterul era un mare privilegiat, fie că se numea Instalator, Electrician, Zugrav, Depanator sau Coafeză! El nu era un liber-profesionist așa cum este acum, ci era angajat undeva, avea un job la stat (alte feluri de joburi oricum nu existau), iar ca să te „rezolve”, Meșterul venea la tine acasă în afara orelor lui de serviciu, așa că pretindea un extraordinar tratament preferențial, pe lângă plata în bani. Alcool, cafea, țigări, mâncare. 

După comunism, Meșterul a fost dat afară din jobul lui călduț de la stat (o sinecură, oricum), așa c-a trebuit să lucreze oricând și oriunde, iar pretențiile i-au scăzut încet-încet, dar unul dintre privilegii i-a rămas neatins: plata cu bani „negri”. Pentru că toate înțelegerile erau verbale, Meșterul nu dădea niciodată vreo chitanță, ceea ce conta prea puțin pentru beneficiar, dar nu dădea nici vreun fel de certificat de garanție pentru respectiva lucrare. Concluzia firească a fost că marea majoritate a lucrărilor făcute, fie de instalații, fie de reparații, aveau în comun enigmatica însușire de a funcționa exact trei zile, după care capotau definitiv. Trebuia chemat alt Meșter, care înjura de toți sfinții lucrarea predecesorului și-apoi o făcea în cu totul alt fel, care nu ținea însă trei zile, ci doar două. Pentru beneficiarul acestor cârpăceli succesive, devenea clar că vorba „Ca la noi, la nimeni” era perfect validă. 

Pentru tine, beneficiarule, s-a scris cartea „De ce este Romania altfel?”, iar tu ești cel care-a cumpărat-o și-a citit-o! 

Numai ca timpul nu stă pe loc, iar legile pieței nu iartă pe nimeni, nici chiar pe Meșter. Am constatat de mai multe ori acest lucru în ultimii ani trăiți în România, când am avut nevoie de vreo lucrare prin apartament, ultima dintre ele fiind la instalația electrică. Meșterul respectiv a lucrat repede și bine, în tăcere, fără să ceară băutură sau țigări, mi-a completat chitanța și certificatul de garanție înainte de a apuca să-i zic eu ceva, mi-a lăsat cartea de vizită a firmei și mi-a explicat, scurt și la obiect, despre reducerile pe care le oferă firma. 

La comentariile mele, Meșterul m-a privit binevoitor și-a spus doar atât: „Noi suntem firmă AUTORIZATĂ, domnule dragă”.