Trei ani in Romania 1870 - 1873

In iunie 1878, britanicul James William Ozanne scria in volumul sau de amintiri ("Three years in Romania", publicata la editura la Chapman & Hall si tradusa in romana in 2015, de Iulia Vladimirov, la editura Humanitas, cu titlul de mai sus ("Trei ani in Romania. 1870 - 1873", ISBN 978-973-504816-7), la pagina 148, capitolul "O escapada in Transilvania": 

"Marele vis de atunci al ofiterilor romani, inainte ca Rusia sa le influenteze planurile, era refacerea vechii provincii Dacia prin cucerirea si inglobarea Transilvaniei. Daca ar fi putut obtine Ardealul, Bucovina si restul Basarabiei, ar fi fost, spuneau ei, fericiti pe vecie. Toata aceasta poveste era, desigur, foarte amuzanta, caci ar fi putut la fel de bine sa incerce sa se catere pe Luna. Oricum, cine stie ce surprize ar putea sa ne rezerve timpul unora dintre noi?". 

Comentez si eu, na, ca omul pe care nu l-a-ntrebat nimeni nimic:

1. La 40 de ani de la momentul scrierii cartii, aceasta poveste foarte amuzanta a devenit realitate. Sa nu uitam ca ceea ce acum pare, daca nu banal, oricum "de la sine inteles", a fost pentru romanii de atunci un "mare vis". Bine macar ca aveau curajul sa viseze. 

2. La 91 de ani de la momentul scrierii cartii, o alta poveste foarte amuzanta a devenit realitate. Nu "ofiterii romani" s-au catarat pe Luna, ci ofiterii americani. Viitorul este al celor care au curajul sa viseze.

3. "... inainte ca Rusia sa le influenteze planurile": autorul voia sa spuna ca dobandirea Dobrogei nu intra absolut deloc in vederile romanilor, care aveau ochii atintiti spre vest si spre Europa, nu spre est si spre iesirea la mare. La "chestia" cu Rusia, cu planurile si cu Dobrogea am sa revin.

4. "restul Basarabiei": la momentul scrierii cartii, Romania includea jumatatea de sud-vest a Bugeacului (judetele Cahul, Bolgrad si Ismail), pe care le-a cedat Rusiei in schimbul Dobrogei, in urma prevederilor Congresului de la Berlin. 

La pagina 152, autorul ii descrie pe secui:

"Secuii, care sunt prototipul faimosilor husari, sunt crema populatiilor ce traiesc in Transilvania. Sunt oameni admirabili si vorbesc cea mai curata limba maghiara. Sunt cei mai maghiari dintre maghiari si au constituit coloana vertebrala a cavaleriei austriece din timpuri imemoriale, cu cai, uniforme si echipament de prima mana. In trecut, excelenta reputatie a husarilor secui si modul lor romantic de viata le-a adus alaturi o multime de ofiteri britanici. Vremurile insa s-au schimbat, si noi odata cu ele". 

Comentarii:

1. N-am nimic de comentat, caracterizarea secuilor mi se pare OK, chiar daca pentru romani exista acolo o insulta implicita ("Secuii [...] sunt crema populatiilor ce traiesc in Transilvania"), iar "timpurile imemoriale" erau exact 167 de ani, adica de cand austriecii cucerisera Transilvania (Pacea de la Satmar, in 1711). 

1'. "Vremurile [...] s-au schimbat, si noi odata cu ele" - pai?

La pagina 153, J.W. Ozanne face si geopolitica locala, cum ii sta bine calatorului, mai ales cand e britanic:

"Dupa ce am stat acolo cateva saptamani (in Brasov, nota mea), ducand un trai pasnic si tihnit, m-am intors la Bucuresti pe acelasi drum pe care venisem, cu forte proaspete. Am pastrat mereu o placuta amintire acestui tinut incantator, care nu este cunoscut si inteles precum ar trebui sa fie. Totusi, intr-o anume privinta pot vorbi hotarat. Alipirea Transilvaniei de Romania, chiar daca ar fi, in cele din urma, acceptata de Austro-Ungaria in schimbul vreunei alte provincii, s-ar dovedi pur si simplu imposibila. Desi sunt, in marea lor majoritate, de origine romana, felul de a fi al oamenilor de aici face ca o asemenea unire sa fie pur si simplu in afara discutiei. Moldo-valahii n-au decat sa exalte stravechea Dacie, dar provincia a fost impartita din vremuri stravechi si nimeni nu se poate lupta cu trecerea timpului. Transilvania este unita cu Ungaria propriu-zisa, si asa si trebuie sa fie; a incerca orice fel de schimbare ar insemna o greseala ireparabila" . 

Comentariu:

1. Fiecare cititor al acestui pasaj intelege ceea ce doreste, asa ca nu ma reped sa explic eu, mot, ce-a vrut sa spuna autorul. Observ doar ca, intre 1815 si 1871, Europa avusese parte de o lunga pace si de frontiere statale stabile (intre cele patru imperii continentale, dar tot frontiere erau si alea!). In 1871, Germania obtinuse, prin razboi, Alsacia si Lorena de la Franta, iar echilibrul continental se fisurase. "Ireparabil", cum spune autorul nostru. Pentru el, ca britanic, stricarea echilibrului continental era o adevarata catastrofa, pentru ca deschidea calea spre un sir de razboaie "continentale" din care Marea Britanie n-avea nimic de castigat si avea totul de pierdut, ca pe vremea lui Napoleon (cand trebuia sa se alieze ba cu unul, ba cu altul, si uite asa se cheltuiau banii tarii). Intuitia lui Ozanne era, fie ca ne place sau nu, corecta: retrasarea frontierelor de stat, mai ales in zone fragmentate lingvistic (Europa de Est), nu se poate face altfel decat prin dezechilibre majore si imense suferinte umane. Dupa 1878, frontierele statelor europene au mai fost in mod masiv retrasate de doua ori: dupa Primul si dupa Al doilea Razboi Mondial. Nu cred ca-i gresit sa spun ca aceste doua evenimente istorice au implicat "imense suferinte umane"! 

La pagina 166, citim:

"Iar rana cea mai dureroasa dintre toate a fost revendicarea acelei parti din Basarabia (sud-vestul Bugeacului, nota mea) care fusese redata Romaniei in urma Razboiului Crimeei. In trecut, intreaga Basarabie apartinea, asa cum am mai spus, Moldovei; abia in anul 1812 a fost cedata, in mod nedrept, Rusiei. prin urmare, tarul ar fi dat dovada de eleganta daca ar fi inapoiat restul Basarabiei prietenilor sai romani. Oricum, in loc sa manifeste generozitate ori macar sa dea dovada de cinste elementara, tarul a pretins acea parte a Basarabiei care apartinea Romaniei in schimbul Dobrogei, un tinut lipsit de importanta".

Comentariu:

1. Incredibila orbire pentru un britanic, adica un om care intelegea importanta comertului maritim! "Un tinut lipsit de importanta"! Actualul plaman comercial al Romaniei era vazut in epoca, nu numai de acest (obscur) cetatean britanic, dar si de intreaga clasa politica romaneasca, ca fiind "lipsit de importanta"; fabuloasa miopie strategica! Singura explicatie pe care mi-o pot oferi este ca in Basarabia aveau boierii (id est politicienii epocii) mosii, pe care sperau sa si le recupereze de la rusi, pe cand in Dobrogea nu aveau nimic, asa c-au fost nevoiti sa improprietareasca colonisti, adusi majoritar din sudul Transilvaniei ("mocanii", din care se trage si neamul meu, ramurile Buzea, Ionascu si Lupu; ramurile Ilea si Oprean au ramas in Transilvania). 

Nu pot incheia citatele fara a le da si nationalistilor o mica satisfactie. Pagina 147:

"Ardealul [...] s-a dovedit, de-a lungul timpului, un adevarat refugiu pentru daco-romani, atunci cand gotii, hunii si alte neamuri salbatice au trecut, in goana cailor, prin tinuturile lor. Patru cincimi dintre locuitorii Transilvaniei sunt de origine romana; multi dintre ei, impreuna cu o parte din secui, trec granita in fiecare an ca sa-si gaseasca de lucru si sa-si duca turmele si cirezile la pascut. Restul populatiei din Transilvania este reprezentata de mosierii maghiari si de colonistii saxoni, care au fost invitati de regele Geza al II-lea, in secolul XII, sa se stabileasca in tara, unde au si ramas".

Comentariu (ultimul, promit):

Auzi, ca-n 1878, in Transilvania erau numai husari secui, tarani romani, mosieri maghiari si colonisti saxoni! Pai si oamenii unde erau?!

E clar, William James Ozanne nu-i o sursa informativa de prima mana. Totusi, cartea lui e uneori instructiva, mai ales prin prisma "privirii calatorului", asa ca o recomand. Se citeste usor, mie mi-a luat o dupa-amiaza de leneveala. 

Sentimentul moldovan al ființei

Probabil că orice român (sau, cel puțin, orice român mic la minte, ca mine), s-a întrebat, stând de vorbă c-un conațional din Chișinău, Bălți, Cahul sau Orhei, „pe ce se bazează” omul ăla când vorbește cu dispreț despre România. OK, pe-un parizian sau pe-un berlinez îi înțeleg; dar pe-un chișinăuan?! Care-i șpilul? Că România e săracă și retardată, fără doar și poate, dar Republica e la fel; atunci?

Iată un citat din cartea „Revoluția rusă” a lui Leon Donici (cartea merită citită pentru toate motivele din lume, inclusiv pentru faptul că omul a trăit pe propria piele respectiva revoluție și i-a cunoscut pe aproape toți cei implicați, cel puțin în capitală, unde au avut loc evenimentele decisive):

„În centrul Petersburgului se află Piața Palatului (Dvorțovaia Ploștadi), înconjurată de clădiri de o frumusețe nespusă, datorate geniului marilor arhitecți europeni din secolele XVIII și XIX, anume: Rastrelli și Guarenghi.

Dacă privești prin perspectiva Nevski, drept în fund ți se înalță în față Palatul de Iarnă, construit în stil baroc, cu coloane rotunde, cu ferestre împodobite cu ornamente elegante și fine, cu statuete deasupra frontonului, cu balcoane de sticlă, cu arcuri ce nu puteau fi plăsmuite decât de fantezia unui geniu, pentru care armonia liniilor, combinațiile fericite de umbră și lumină constituie singurul lucru vrednic de luat în seamă în lumea aceasta.

Palatul e vopsit în culoarea cărămizii.

La dreapta Palatului se află Statul Major, în forma unui semicerc grandios, având la mijloc o arcadă cu statuia Victoriei, deasupra căreia trei cai de bronz, în cursă nebună, sunt înhămați la un car, cu vizitiul în costum roman, cu coroană de mirt pe cap, cu fruntea ridicată spre cer, în atitudine victorioasă și energică.

Între Palat și Statul Major se deschide strada Milionaia, în fundul căreia se înalță frontonul Ermitajului, de marmură albă, cu balconul așezat pe umerii a doi Herculi de marmură cenușie, apoi podul Pevski, larg și frumos, care descoperă fațada Ministerului de Externe și apele albastre ale canalului Moica, în care se oglindește cerul senin cu nori albi și moi ca puful.

La stânga pieței, priveliștea înverzită a Grădinii lui Alexandru, cu cușmele buclate ale arborilor bătrâni, deasupra cărora se ridică Turnul Amiralității, cu celebrul cabestan aurit descris în versurile marelui Pușkin, cu cupola largă aurită a catedralei Sfântul Isaachie – o adevărată a șaptea minune a lumii.

În mijlocul pieței se înalță Coloana Gloriei, de marmură, clădită în amintirea înfrângerii lui Napoleon, culminată cu un înger, care uneori pare că zboară cu mâna întinsă în sus, ținând o coroană.

Aici, în piață, e locul cel mai istoric al Petersburgului. Aici, împărăteasa Ecaterina cea Mare a primit salutul boierimii, după omorârea soțului său, împăratul Petru al III-lea; aici, împăratul Alexandru I proclamă războiul cu Napoleon, aici Alexandru cel Bun proclamă eliberarea țăranilor, aici sunt umbrele lui Pușkin, Gogol, Dostoievski și ale altor oameni cu spiritul sublim, cu privirile adânci, care au gândit la soarta poporului lor”.

Lăsați deoparte naivitatea exprimării („drept în fund ți se înalță în față”) și tentația spre gongorism al autorului (dealtfel, el a învățat românește după 30 de ani, ceea ce e demn de admirat, dar explică și multe din stângăciile citatului – pe care, oricum, l-am mai aranjat eu din ortografie, să se potrivească cu româna de azi); concentrați-vă pe sentimentul de dor care răzbate de aici. Dor după ce? Pe de o parte, de orașul în care el a strălucit ca scriitor, ziarist și „salonard”; pe de alta, dor de grandoare. Din uriașul, bogatul și imperialul Petersburg, revoluția l-a alungat pe Donici în jalnicul București; din marea limbă rusă, care se pregătea să cucerească Europa (dacă nu chiar lumea!), Leonid al nostru s-a pomenit scriind într-o limbă pe care n-o știa nimeni, nici măcar vecinii, și care era oricum obiect de batjocură pentru oricine auzea de ea (cam cum e limba țigănească azi). Cum să nu aibă el, ca rusofon, un sentiment de dispreț pentru mărunta și sărăntoaca Românie?

Pentru cei care nu mă cred, recomand o tură prin Chișinău (de Bender nici nu mai spun). Pentru cei care nici așa nu mă vor crede, recomand compararea „sentimentului moldovan al ființei” (adică disprețul pentru – din punctul lor de vedere – ruda săracă, România), cu „sentimentul maghiar al ființei” (un dispreț perfect simetric): numărul de români ce au vizitat Budapesta e mult mai mare față de cei care au prieteni în Chișinău. E deci mai ușor de înțeles. Din punct de vedere maghiar, când pui Bucureștiul lângă Budapesta, cum să n-ai un sentiment de dispreț?! Simplu ca vaca. Pe de altă parte, „sentimentul moldovan” e ceva mai subtil. Sper să fi meritat lectura citatului din Donici, ca exemplificare!

În afara subiectului moldovan: eu, unul, nu am vreo urmă de dispreț nici pentru Budapesta, nici pentru Petersburg, nici pentru Chișinău, nici pentru București, nici pentru Bender, nici pentru Cahul, Bălți sau Orhei, și de fapt pentru niciunde. Pentru mine e de simplu: am bani, mă simt bine oriunde. N-am bani, mi-e vai și amar peste tot, și-n Elveția și-n Burundi. Case closed.

Dar simt profund dispreț pentru ceva: pentru sentimentul etnic al ființei. Românesc, rusesc, moldovan, maghiar, paraguayan, de care-or fi. În primul rând că nu există așa ceva, iar în al doilea rând, dacă există în capul cuiva, păi e rău de omul ăla. După ce că-i prost, se mai face și de râsul târgului. Cum s-a făcut bietul Constantin Noica de râsul lui Cioran.

Și cu ăsta nu te joci. Când se-apucă să râdă de tine, nu te mai spală toată apa Dunării.