Despre Parâng, numai de bine

Nu campează nimeni la Mândra, și pe bună dreptate: e prea aproape. Nici m-apuci să te-ncălzești oleacă pe traseul de creastă, că gata, ai ajuns, hai cu coborâșul în căldarea glaciară; păi cine are atâta concediu, ca să-și bată joc de el, cu trasee de două ore în Parâng?!

Eu, cine. Cobor în faptul dimineții din trenul de noapte, în gara din Petroșani, de-acolo iau un taxi până la telescaun (plătesc cinstit două bilete – eu un bilet, rucsacul un bilet – altfel cum aș putea să urc cu telescaunul?!), mă dau jos pe platou, trec ca un demon pe lângă ispitele crescute acolo ca ciupercile după ploaie în ultimii 30 de ani (hoteluri, cabane, pensiuni, cârciumioare, grătărele, pă’ă’ele, fete ochioase care se plictisesc vizibil, fete topless care fac plajă și se prefac că nu se plictisesc – dar se știe că acolo la momeală) și bag pas pe traseul de creastă, dungă roșie, până ajung deasupra căldării Mândra. Uneori nu cobor, alteori da. Pun cortul, zac, fac poze, fac baie, cuget ce nasol e să fii ziarist și să n-ai bani, pe urmă-mi zic că banii au prostul obicei de-a te obliga să muncești pentru ei, nu să umbli brambura cu cortu-n spate fără să te pițigăie niciun șef la melodie („Buzea, aștept rezultate!”), și-n tot timpul ăsta îmi savurez pe-ndelete presimțirea c-o să se-ntâmple ceva.

Într-un an s-a întâmplat. Nu eram singur, eram cu unii (niște pricinoși, cum s-a dovedit). Un țap tânăr a coborât din creastă, sfios, dar hotărât: venea drept spre corturi. Încet, dar drept. A ajuns pe fundul căldării, pe aceeași parte a lacului pe care eram și noi, a înaintat până la vreo 20 de metri de corturi, apoi s-a oprit. Ne privea cumva ciudat, parcă pe sub sprâncene („Ce căutați voi aici?”, poate? Nu știu), ne-a adulmecat pe îndelete de la distanța aleasă de el, mult mai mică decât distanța de siguranță a speciei sale, apoi a început să danseze. Nu există alt cuvânt. A dansat pentru public. Sărituri în loc, răsuciri, tăvăliri, box cu umbra (lovea cu coarnele), cabrări, kick-uri cu copitele din spate, tot. Un spectacol unic, ceva de care ai noroc o dată-n viață. După vreo cinci minute (mie mi-au părut o eternitate), a plecat gâtul pentru audiență, ca un actor, a brăhnit vesel și-a plecat agale spre creastă. Întrebați, bătrânii muntelui ne-au spus c-am asistat la ceva rasisim; dar cum a rămas povestea asta în memoria colectivă? „Când istericul de Mihăiță a-nceput să țipe și-a speriat țapul care dansa”. Eu, isteric?!

***

Lacul Roșiile: acolo era să mor. Nu topârcenizez! „De urât și de-ntristare / Beat de soare / Și pârlit îngrozitor!” – nici vorbă de așa ceva! „A muri de urât” este doar o vorbă goală, un mod romanțios de-a spune că te plictisești fără tabletă și fără conexiune de zeci de mega pe secundă (cine visa la ea acum douăzeci de ani?), dar eu vreau să spun că era să mor la propriu, nu de plictiseală, ci de munte. Da-da. Se poate muri „de munte” foarte ușor. E destul să-ți iei ochii de pe munte câteva minute și gata, el deja s-a apucat să-ți fiarbă grâul de colivă.

În cazul meu personal, asta s-a-ntâmplat din cauza unui pariu deosebit de idiot, ceva caracteristic tinereții, mai ales tinereții viermuind de hormoni: spre deosebire de ceilalți, unul din băieți își adusese prietena cu el, prietenă care avea chef de stat la soare, nu de mers. El avea ce face, c-o ungea cu alifie să nu se ardă (plus că din când în când se retrăgeau în cort, să verifice bagajele), dar noi, restul, ce era să facem?! Bălăceală, dat cu pietre, citit, mima, șeptic - ți se ia de toate, la un moment dat. Hai să facem pariuri. Pe cât că nu urci în opt minute până sus în creastă (eram în căldarea glaciară, campaserăm pe iarba grasă de lângă lac: la coborâre ne luase mai mult de o jumătate de oră ca s-ajungem din creastă până jos, la lac)? Cine să ridice mănușa, dacă nu Mihăiță...

Aveam pe mine un chilot „bermuda” și-un un maieuț, iar în picioare teniși „drăgășani”; am rupt-o la fugă pieptiș, sărind din piatră-n piatră, mai-mai să-mi frâng gâtul la fiecare pas, dar am ajuns până sus în șase minute, nu în opt! Cei de jos îmi făceau semn c-am câștigat, să cobor, dar eu știam mai bine. Am luat-o agale pe drumul de creastă, scăldat în transpirație, doar puțin, să mă răcoresc.

Din dreapta, din sud, urca ceața. Nor negru, compact: am văzut-o prea târziu. În câteva secunde eram total pierdut în negura înghețată a norului, clănțănind din dinți, căutam disperat vreo urmă a potecii pe care urcasem; am găsit-o, am coborât cum puteam prin semibezna aia umedă, dar când am ajuns la lac n-am mai găsit corturile. Și nici lacul. Coborâsem într-o altă căldare glaciară.

De scăpat, am scăpat viu după trei ore de rătăcit prin cețuri, cu muci și lacrimi, dar nu pot să explic prin ce minune. Când am ajuns, am mâncat un borcan de dulceață, m-am băgat în sac, am adormit și l-am luat în brațe pe colegul de cort (dormea și el), care m-a trezit c-un cot în cap: „Du-te dracu’ de poponar”.

***

Lacul Câlcescu este unul dintre cele mai cunoscute (și îndrăgite!) locuri de campare din toți munții României, așa că n-am ce face, trebuie să sparg corul lăudătorilor și să spun oleacă de adevăruri neplăcute despre lacul Câlcescu. În primul rând, trebuie spus că „lăudătorii” nu-s doar lăudători, îs maniaci, fanatici, câlcescodependenți, văzători de iele (câlceștiene, evident): seamănă cumva cu vamaioții de acum treizeci de ani, pentru care Vama nu era doar un loc magic, dar – atenție! – era și secret; să nu cumva să fi dus vreun neofit pe-acolo, că nu era bine. Așa și câlceștenii. Să nu cumva să pomenești și altora de raiul lor pământean, că fac urât! Ceea ce comit eu acum este erezie, este câlcescocid, bine că n-am identitate socială că mi-o luam grav. E bun și anonimatul la ceva!

În al doilea rând, lacul Câlcescu nu și-a câștigat faima prin faptul c-ar avea ceva special. Da, e un lac glaciar frumos, da, e-un lac glaciar foarte frumos, într-un peisaj remarcabil, dar așa-s și altele; numai în Parâng am pus eu cortul la Roșiile sau la Mândra, lacuri tot așa de frumoase, aici e vorba de altceva. N-am știut la început, degeaba vorbeam cu oamenii, toți îmi spuneau același lucru, dar eu nu vedeam adevărul de nas, măcar că era sub nasul meu (la propriu). Pentru că ori de câte ori am ajuns la Câlcescu, am ajuns de sus, din creastă, la fel ca la celelalte lacuri, dar aficionados nu ajung la el de sus în jos, ci de jos în sus. Mai exact, pasionații se suie în mașinile proprietate personală, șofează cu discreție până la Obârșia Lotrului, urcă în serpentine pe Transalpina, undeva înainte de Cabana Aviatorilor ies în dreapta, pe drumul forestier care urcă pe lângă râu, pe lângă Lotru, până-ntr-o poiană unde parchează, descarcă mașinile și urcă gâfâind până sus la lac, unde se pun pe băutură, pe grătar și pe chef. Pentru că nu oricine poate face drumul ăsta, ei se cred foarte mari munțomani și păstrează un colțișor cald în inimă cuibușorului lor de nebunii. Să nu cumva să zici ceva de Câlcescu, că se face primejdie!

Punctul meu de vedere e ușor diferit. Adică eu cobor din telescaun, fac nouă ore pe drumul de creastă al Parângului și când cobor în căldarea Câlcescului, ce găsesc?! Cele mai bune locuri de cort ocupate, aerul înfricoșat de mirosul micilor și pe tine beat mort, măi câlcescofilule auto-moto.

articole publicate în numerele 29, 30, 31/2018 are revistei Cațavencii

Trei ani in Romania 1870 - 1873

In iunie 1878, britanicul James William Ozanne scria in volumul sau de amintiri ("Three years in Romania", publicata la editura la Chapman & Hall si tradusa in romana in 2015, de Iulia Vladimirov, la editura Humanitas, cu titlul de mai sus ("Trei ani in Romania. 1870 - 1873", ISBN 978-973-504816-7), la pagina 148, capitolul "O escapada in Transilvania": 

"Marele vis de atunci al ofiterilor romani, inainte ca Rusia sa le influenteze planurile, era refacerea vechii provincii Dacia prin cucerirea si inglobarea Transilvaniei. Daca ar fi putut obtine Ardealul, Bucovina si restul Basarabiei, ar fi fost, spuneau ei, fericiti pe vecie. Toata aceasta poveste era, desigur, foarte amuzanta, caci ar fi putut la fel de bine sa incerce sa se catere pe Luna. Oricum, cine stie ce surprize ar putea sa ne rezerve timpul unora dintre noi?". 

Comentez si eu, na, ca omul pe care nu l-a-ntrebat nimeni nimic:

1. La 40 de ani de la momentul scrierii cartii, aceasta poveste foarte amuzanta a devenit realitate. Sa nu uitam ca ceea ce acum pare, daca nu banal, oricum "de la sine inteles", a fost pentru romanii de atunci un "mare vis". Bine macar ca aveau curajul sa viseze. 

2. La 91 de ani de la momentul scrierii cartii, o alta poveste foarte amuzanta a devenit realitate. Nu "ofiterii romani" s-au catarat pe Luna, ci ofiterii americani. Viitorul este al celor care au curajul sa viseze.

3. "... inainte ca Rusia sa le influenteze planurile": autorul voia sa spuna ca dobandirea Dobrogei nu intra absolut deloc in vederile romanilor, care aveau ochii atintiti spre vest si spre Europa, nu spre est si spre iesirea la mare. La "chestia" cu Rusia, cu planurile si cu Dobrogea am sa revin.

4. "restul Basarabiei": la momentul scrierii cartii, Romania includea jumatatea de sud-vest a Bugeacului (judetele Cahul, Bolgrad si Ismail), pe care le-a cedat Rusiei in schimbul Dobrogei, in urma prevederilor Congresului de la Berlin. 

La pagina 152, autorul ii descrie pe secui:

"Secuii, care sunt prototipul faimosilor husari, sunt crema populatiilor ce traiesc in Transilvania. Sunt oameni admirabili si vorbesc cea mai curata limba maghiara. Sunt cei mai maghiari dintre maghiari si au constituit coloana vertebrala a cavaleriei austriece din timpuri imemoriale, cu cai, uniforme si echipament de prima mana. In trecut, excelenta reputatie a husarilor secui si modul lor romantic de viata le-a adus alaturi o multime de ofiteri britanici. Vremurile insa s-au schimbat, si noi odata cu ele". 

Comentarii:

1. N-am nimic de comentat, caracterizarea secuilor mi se pare OK, chiar daca pentru romani exista acolo o insulta implicita ("Secuii [...] sunt crema populatiilor ce traiesc in Transilvania"), iar "timpurile imemoriale" erau exact 167 de ani, adica de cand austriecii cucerisera Transilvania (Pacea de la Satmar, in 1711). 

1'. "Vremurile [...] s-au schimbat, si noi odata cu ele" - pai?

La pagina 153, J.W. Ozanne face si geopolitica locala, cum ii sta bine calatorului, mai ales cand e britanic:

"Dupa ce am stat acolo cateva saptamani (in Brasov, nota mea), ducand un trai pasnic si tihnit, m-am intors la Bucuresti pe acelasi drum pe care venisem, cu forte proaspete. Am pastrat mereu o placuta amintire acestui tinut incantator, care nu este cunoscut si inteles precum ar trebui sa fie. Totusi, intr-o anume privinta pot vorbi hotarat. Alipirea Transilvaniei de Romania, chiar daca ar fi, in cele din urma, acceptata de Austro-Ungaria in schimbul vreunei alte provincii, s-ar dovedi pur si simplu imposibila. Desi sunt, in marea lor majoritate, de origine romana, felul de a fi al oamenilor de aici face ca o asemenea unire sa fie pur si simplu in afara discutiei. Moldo-valahii n-au decat sa exalte stravechea Dacie, dar provincia a fost impartita din vremuri stravechi si nimeni nu se poate lupta cu trecerea timpului. Transilvania este unita cu Ungaria propriu-zisa, si asa si trebuie sa fie; a incerca orice fel de schimbare ar insemna o greseala ireparabila" . 

Comentariu:

1. Fiecare cititor al acestui pasaj intelege ceea ce doreste, asa ca nu ma reped sa explic eu, mot, ce-a vrut sa spuna autorul. Observ doar ca, intre 1815 si 1871, Europa avusese parte de o lunga pace si de frontiere statale stabile (intre cele patru imperii continentale, dar tot frontiere erau si alea!). In 1871, Germania obtinuse, prin razboi, Alsacia si Lorena de la Franta, iar echilibrul continental se fisurase. "Ireparabil", cum spune autorul nostru. Pentru el, ca britanic, stricarea echilibrului continental era o adevarata catastrofa, pentru ca deschidea calea spre un sir de razboaie "continentale" din care Marea Britanie n-avea nimic de castigat si avea totul de pierdut, ca pe vremea lui Napoleon (cand trebuia sa se alieze ba cu unul, ba cu altul, si uite asa se cheltuiau banii tarii). Intuitia lui Ozanne era, fie ca ne place sau nu, corecta: retrasarea frontierelor de stat, mai ales in zone fragmentate lingvistic (Europa de Est), nu se poate face altfel decat prin dezechilibre majore si imense suferinte umane. Dupa 1878, frontierele statelor europene au mai fost in mod masiv retrasate de doua ori: dupa Primul si dupa Al doilea Razboi Mondial. Nu cred ca-i gresit sa spun ca aceste doua evenimente istorice au implicat "imense suferinte umane"! 

La pagina 166, citim:

"Iar rana cea mai dureroasa dintre toate a fost revendicarea acelei parti din Basarabia (sud-vestul Bugeacului, nota mea) care fusese redata Romaniei in urma Razboiului Crimeei. In trecut, intreaga Basarabie apartinea, asa cum am mai spus, Moldovei; abia in anul 1812 a fost cedata, in mod nedrept, Rusiei. prin urmare, tarul ar fi dat dovada de eleganta daca ar fi inapoiat restul Basarabiei prietenilor sai romani. Oricum, in loc sa manifeste generozitate ori macar sa dea dovada de cinste elementara, tarul a pretins acea parte a Basarabiei care apartinea Romaniei in schimbul Dobrogei, un tinut lipsit de importanta".

Comentariu:

1. Incredibila orbire pentru un britanic, adica un om care intelegea importanta comertului maritim! "Un tinut lipsit de importanta"! Actualul plaman comercial al Romaniei era vazut in epoca, nu numai de acest (obscur) cetatean britanic, dar si de intreaga clasa politica romaneasca, ca fiind "lipsit de importanta"; fabuloasa miopie strategica! Singura explicatie pe care mi-o pot oferi este ca in Basarabia aveau boierii (id est politicienii epocii) mosii, pe care sperau sa si le recupereze de la rusi, pe cand in Dobrogea nu aveau nimic, asa c-au fost nevoiti sa improprietareasca colonisti, adusi majoritar din sudul Transilvaniei ("mocanii", din care se trage si neamul meu, ramurile Buzea, Ionascu si Lupu; ramurile Ilea si Oprean au ramas in Transilvania). 

Nu pot incheia citatele fara a le da si nationalistilor o mica satisfactie. Pagina 147:

"Ardealul [...] s-a dovedit, de-a lungul timpului, un adevarat refugiu pentru daco-romani, atunci cand gotii, hunii si alte neamuri salbatice au trecut, in goana cailor, prin tinuturile lor. Patru cincimi dintre locuitorii Transilvaniei sunt de origine romana; multi dintre ei, impreuna cu o parte din secui, trec granita in fiecare an ca sa-si gaseasca de lucru si sa-si duca turmele si cirezile la pascut. Restul populatiei din Transilvania este reprezentata de mosierii maghiari si de colonistii saxoni, care au fost invitati de regele Geza al II-lea, in secolul XII, sa se stabileasca in tara, unde au si ramas".

Comentariu (ultimul, promit):

Auzi, ca-n 1878, in Transilvania erau numai husari secui, tarani romani, mosieri maghiari si colonisti saxoni! Pai si oamenii unde erau?!

E clar, William James Ozanne nu-i o sursa informativa de prima mana. Totusi, cartea lui e uneori instructiva, mai ales prin prisma "privirii calatorului", asa ca o recomand. Se citeste usor, mie mi-a luat o dupa-amiaza de leneveala.