Recursul la autoritate

N-am epuizat subiectul! Ce, credeati c-ati scapat doar cu atat?!
Am tras cu urechea la o discutie intre doua colege: se contraziceau pe nu stiu ce chestie (ceva profesional, oricum), si-am bagat de seama cum argumentau. Fiecare era convinsa de dreptatea ei, dar cum si-o sustineau? Aici e chichirezul!
“Eu sunt” si “Stiu de la…” (numele sursei, de obicei cineva renumit), astea erau argumentele principale. Exotic, neh? Adica, in loc sa-mi sprijin punctul de vedere cu ceva concret, eu invoc autoritatea cuiva! A mea (“Eu sunt manager, deci am dreptate!”) sau a altuia (“Asa a zis profesorul Jenica, deci asa e!”); pai ce treaba-i asta, domnule? Ramanem la “Magister dixit!”, ca aia micii? Bine ca nu recurgem la “infailibilitatea papala”, daca tot suntem p-aici!
Hai sa ne imaginam ca asistam la o disputa intre Papa de la Roma si Nicolaus Copernic, bietul. Zice Papa: “Pamantul e in centrul sistemului solar! Da’ stii de ce? C-asa zic eu, Papa, locotenentul lui sfantul Petrea! Tu cine esti, ma, de vii in fata mea si casti pliscul…?”. “Pai, sfintia voastra, eu”, ar zice Copernic, “sunt Nicolae Copernic, sarac lipit, batran si bolnav, de profesie preot de tara intr-un satuc din Polonia, nu stiu daca ati auzit de ea… Si zic ca Soarele este in centrul sistemului solar, iar asta o pot demonstra prin calcul!”. Dupa stilul “recursul la autoritate”, ar trebui sa-i dam dreptate Papei, neh?
My point is: n-are nici cea mai mica importanta CINE vine cu un argument. Ceea ce conteaza este argumentul. Degeaba ma ascund dupa fustele lui Petre Tutea sau ale altui greucean, atunci cand n-am dreptate, n-am. Degeaba ma infoi cu chestii de genul “Da’ tu cine esti, ma, de vorbesti?”, nu prostesc pe nimeni (poate pe cetatenii din agricultura, desi ma indoiesc). Degeaba imi invoc statutul (sau studiile, sau varsta, sau profesia, sau mustata): cand sunt aiurea cu drumul, nu conving pe nimeni. Poate doar sa ma mint singur.
Eleva mea Timeea m-a corectat: “Dom profesor, nu se pronunta “giant”, se pronunta “giaiant”, nu va suparati!”. M-am suparat ca un papagal si i-am raspuns: “Ba se pronunta cum zic io, ca aici io sunt prefesorul, nu tu!”. Penibil. Asta a fost acum zece ani, dar tot imi e rusine. De atunci am incercat sa ma las de sportul asta, al “recursului la autoritate”, dar sunt nu sigur c-am si reusit. Vad, insa, ca sunt destui care n-au reusit!