O trista confuzie

Stand eu stramb si judecand drept, ma intreb daca nu am fost prea berbecit in unele dintre posturile anterioare, si mai ales in unele dintre comentarii. Mai exact, se poate sa se fi strecurat o confuzie in vechea disputa “Cum e posibil sa nu crezi?!” vs “Cum e posibil sa crezi?!” (daca imi amintesc bine ce zicea Montesquieu in “Scrisori persane”: “Cum se poate sa fii persan?”, “Cum se poate sa fii francez?” – vedeti, clasicii-s mereu in viata!). Foarte simplu spus, confuzia ar suna “ateu = comunist ignorant”, daca privim dintr-un punct de vedere, si “credincios = sovin ignorant”, daca privim din celalalt.
Sa vedem. Religia comunismului a fost ateismul, sub pompoasa denumire “materialism dialectic”, care nu se stie ce era de fapt, cu exceptia faptului ca nu era bine sa-ti botezi copilul la biserica (“ca te iau astia la ochi”). Evident, erai luat la mai multi ochi daca apartineai alte confesiuni decat cea ortodoxa. In numele acestui ateism al comunistilor, zeci de mii de oameni au fost asasinati in conditii groaznice, unii dintre ei avand parte de torturi incredibile, de neimaginat (“experimentul Pitesti” al anilor ’50 sau moartea in detentie a inginerului Gheorghe Ursu, in anii ’80).
Cei mai multi dintre noi, nascuti intre ’70 si ’80, am inceput sa gandim cu propriile minti abia in anii de dupa revolutie, cand incepuse o febrila incercare de “recuperare”: atunci, dupa ce ne-a trecut febra Shambalei si a pelerinajului in Tibet, am inceput sa descoperim literatura “de rezistenta” a intelectualitatii: Nicu Steinhardt, Emil Cioran, Petre Tutea, oameni ai bisericii ca parintele Galeriu sau parintele Staniloae (au fost si sunt mult mai multi, dar nu ii stiu eu; i-am pomenit pe cei care mi-au venit primii in minte). Toti acesti oameni erau profund credinciosi, iar credinta lor fusese pusa la incercare (cum anume, refuz sa ma gandesc…) de catre comunisti. Forta scriiturii lor a fost si este foarte mare, si puterea de convingere deasemeni, din moment ce talentului innascut s-au adaugat credinta si suferinta. Ei au "formatat" intelectualmente generatia mea, cei intre 30 si 40 de ani, nu prin exemplul direct (noi am fost o generatie complet lipsita de maestri), ci prin literatura pe care au scris-o, prin cartile lor. Respect!
Exista, insa, si cei pe care acesti maestri nu i-au convins. Oricat de bine articulat e scrisul lor, e vorba totusi de un text de interpretare, nu de textul revelatiei, de cuvantul divin, de mesajul trimis de Cineva omenirii. Si aici intervine “divortul” intre cei ca mine (ateii) si credinciosi (crestini sau de alta religie): una e sa fii convins de un comentariu al mesajului, si alta e sa fii convins de mesajul insusi. Oricat de impresionat am fost de argumentatia asupra textului, am vrut sa citesc si textul propriu-zis. Care nu m-a convins. Deloc.
In schimb, multi dintre cei convinsi de comentatori au preferat sa nu parcurga si cartile biblice (sau alte altor religii). Din lene, din frica, din lipsa de timp? Sau toate astea la un loc? Nu stiu, dar acum am pus intrebarea. Astept sa ma conving ca m-am inselat, si ca nu astea sunt motivele pentru care mai nimeni nu citeste Biblia.
Dupa vorba pe care evreii au spus-o neamurilor (“inchinatorilor la idoli”): “Voi credeti in ce nu cunoasteti, dar noi credem in ce cunoastem”. Uite ca se poate spune si “Nu cred in ceea ce cunosc”. Si o spun fara a fi comunist!

Recursul la autoritate

N-am epuizat subiectul! Ce, credeati c-ati scapat doar cu atat?!
Am tras cu urechea la o discutie intre doua colege: se contraziceau pe nu stiu ce chestie (ceva profesional, oricum), si-am bagat de seama cum argumentau. Fiecare era convinsa de dreptatea ei, dar cum si-o sustineau? Aici e chichirezul!
“Eu sunt” si “Stiu de la…” (numele sursei, de obicei cineva renumit), astea erau argumentele principale. Exotic, neh? Adica, in loc sa-mi sprijin punctul de vedere cu ceva concret, eu invoc autoritatea cuiva! A mea (“Eu sunt manager, deci am dreptate!”) sau a altuia (“Asa a zis profesorul Jenica, deci asa e!”); pai ce treaba-i asta, domnule? Ramanem la “Magister dixit!”, ca aia micii? Bine ca nu recurgem la “infailibilitatea papala”, daca tot suntem p-aici!
Hai sa ne imaginam ca asistam la o disputa intre Papa de la Roma si Nicolaus Copernic, bietul. Zice Papa: “Pamantul e in centrul sistemului solar! Da’ stii de ce? C-asa zic eu, Papa, locotenentul lui sfantul Petrea! Tu cine esti, ma, de vii in fata mea si casti pliscul…?”. “Pai, sfintia voastra, eu”, ar zice Copernic, “sunt Nicolae Copernic, sarac lipit, batran si bolnav, de profesie preot de tara intr-un satuc din Polonia, nu stiu daca ati auzit de ea… Si zic ca Soarele este in centrul sistemului solar, iar asta o pot demonstra prin calcul!”. Dupa stilul “recursul la autoritate”, ar trebui sa-i dam dreptate Papei, neh?
My point is: n-are nici cea mai mica importanta CINE vine cu un argument. Ceea ce conteaza este argumentul. Degeaba ma ascund dupa fustele lui Petre Tutea sau ale altui greucean, atunci cand n-am dreptate, n-am. Degeaba ma infoi cu chestii de genul “Da’ tu cine esti, ma, de vorbesti?”, nu prostesc pe nimeni (poate pe cetatenii din agricultura, desi ma indoiesc). Degeaba imi invoc statutul (sau studiile, sau varsta, sau profesia, sau mustata): cand sunt aiurea cu drumul, nu conving pe nimeni. Poate doar sa ma mint singur.
Eleva mea Timeea m-a corectat: “Dom profesor, nu se pronunta “giant”, se pronunta “giaiant”, nu va suparati!”. M-am suparat ca un papagal si i-am raspuns: “Ba se pronunta cum zic io, ca aici io sunt prefesorul, nu tu!”. Penibil. Asta a fost acum zece ani, dar tot imi e rusine. De atunci am incercat sa ma las de sportul asta, al “recursului la autoritate”, dar sunt nu sigur c-am si reusit. Vad, insa, ca sunt destui care n-au reusit!