Arcadia Tower, Tel Aviv

„Generația spontană” (sau, nu știu de ce, „spontanee”!) se numea teoria care ne-a fost explicată la biologie, printr-a cincea (anul școlar 1982 – 1983, mai exact), de către profa, o comunistă de tip rarissim (care chiar credea în comunism, nu ca alții. Cred că azi i s-ar fi zis „euro-comunistă”!). E, teoria asta cu generația, despre care ea ne spunea că e greșită, zicea că ființele vii apar din materia nevie, așa, de capul lor. Firele de praf devin purici, stârvurile devin viermi etc. Frumos, doar că pe noi ne-nteresa prea puțin (era Cămătaru-n plină glorie, ce vremuri). Dup-aia profa ne-a zis și care-i teoria corectă: abiogeneza, adică puricii & viermii se nasc din aminoacizi, nu din alte prostii. Aici ne-a pierdut definitiv.

Asta l-au întrebat și israelienii pe Georgică, după ce-au văzut că ține la băutură: „De unde-ați mai apărut și voi?!”. La început, Georgică n-a priceput întrebarea, dar s-a dumirit ușor-ușor: de unde vin hoardele astea de turiști români, care – minune! – au cu ce plăti? Prin tradiție, românii care mișunau prin lume erau fie hoți, fie cerșetoare, fie muncitori (în Israel, toată industria construcțiilor stă pe umerii românilor, polonezilor și nigerienilor. Se câștigă bine, dar se și muncește din greu, sau, după vorba oamenilor noștri: „Bani grei, da’ munciți”). Dar de câțiva ani încoace, piața turistică s-a pomenit inundată de românași, ceea ce, din punctul lor de vedere, chiar seamănă c-o „generație spontană”; nu este și punctul nostru de vedere, dar acum vorbim de părerea altora.

Ultimul sezon (adică ultima vară) în care Europa a văzut la față turiști români a fost 1938 – 1939, iar atunci industria turistică nu era nici a mia parte din ce-i azi. După care, pauză. Până-n 2008 – 2009, când iar au apărut românii; bine, doar ca să dispară repede și s-apară iar după aia, rămânând un procent clar (poate 2%, poate 3%) din numărul turiștilor europeni. Nu e mult, dar e ceva. Înainte nu era. A „apărut”, vorba celor din Tel Aviv. De unde-a apărut?! Nu știu să răspund la această întrebare. Mi-o adresez mie, o adresez lui Grig Bute, o adresez tuturor cititorilor acestei pagini. Dacă e un răspuns, îl vom găsi. Până una alta, ce zice nevasta lui Georgică, într-un sms: „Am stat la un hotel cam naspa, in renovare, langa faleza, intr-un tower, la et. 16 cu priveliste frumoasa daca ar fi fost geamurile spalate. Arcadia tower”.

articol publicat în numărul 11/2018 al revistei Cațavencii

Hotel Richmond, Mamaia

„Iar aici aveți baia dumneavoastră personală”, zice domnișoara de la recepție. „Dacă există orișice fel de problemă legată de apartament, vă rog să sunați imediat și vin eu sau una dintre colegele mele să rezolvăm”. Îmi exprim mirarea pentru atâta solicitudine și mi se explică că acum, în extrasezon (28-29 mai 2017) nu prea e lume în hotel, iar „domnul” a explicat foarte clar ce dorește, având în vedere că e vorba de copiii lui. Domnul e Georgică, îl știți, iar eu sunt baby-sitterul lui, pentru două zile și-o noapte, nu mai mult. 

Apartamentul e magnific, două camere, două băi, balcon cât o pistă de bowling. Eu am primit niște bani destul de bunișori pentru treaba asta. Hotelul e pe partea cu marea, nu trebuie să traversez. Să înceapă distracția! În prima parte a primei zile, duminică, adică, a fost ca-ntr-un film american: ciordisem un teanc de cărți de vizită de pe tejgheaua de la recepție și mă dădeam pe promenadă, pe sub telegondolă, cu cea mică în port-bebe și cea mare de mânuță: vreau înghețată, vreau porumb, vreau revistă cu prințese, vreau coroniță roz cu luminițe, vreau suc de pepene, vreau dracu, vreau lacu. „Vai, ce fetițe frumoase!”, se înnebuneau gagicile, „sunt ale dumneavoastră?”. Eu oftam: „Mami este în Dubai”, iar cea mare se băga imediat: „Mami a mea este în Dubai! O să-mi aducă un unicorn roz!”, iar eu o dădeam pe-aia greaua, explicativa: „Ce să facem? Munca!”, și uite așa plecam în vrăjeală cu un capital imens de simpatie (obținută pe miloagă și postadevăr, dar nu contează). Încheiam micile conversații cu plasarea unei cărți de vizită: „Noi stăm la Richmond. Dacă am nevoie de ajutor, am să lansez un semnal în spațiu, ca Luke Skywalker, și veniți să mă salvați, bine?”. Că hă-hă, că hi-hi. Aș! N-a venit nimeni. 

Fetițele au urlat toată noaptea, alternativ. Am plimbat-o pe una-n brațe, am făcut ca cimpanzeul pentru cealaltă, a fost crimă și pedeapsă până pe la vreo trei și ceva dimineața, când au căzut late de somn, cu fețișoarele brăzdate de dâre uscate de lacrimi. Am adormit și eu, pe covor, între patul mare și pătuțul de bebeluș, un somn d-ăla iepuresc, în care te trezești la orice foșnet. Dimineața, când m-am uitat în oglindă, aveam niște găuri negre în loc de ochi. Fața scursă. Le-am spălat pe fetițe, le-am schimbat și am coborât la micul dejun. Acolo ne-au găsit, Georgică și nevastă-sa: pe ele la masă, pe mine sub masă, adunând tacâmuri izbite cu grijă de pereți. Am predat gestiunea și m-am repezit, alături, la Fontanella, unde m-am dres cu patru beri, apoi am plecat să mă-mbăt în subsolul lui Nea Iliuță, în Constanța, dar despre asta, altă dată.

***

Când am ajuns, eram dărâmat rău: nesomnul și berea pe stomacul gol mă punctaseră ca un high-kick d-ăla frumos, la ceafă sau la bărbie. Am căutat cheile (nu le mișcase nimeni din ascunzătoare, în atâția ani), am descuiat yala, lacătul și lăcățelul cel mic, de la zăvor, și m-am băgat înăuntru. Mi-am întins izoprenul pe ciment, am desfăcut sacul de dormit, m-am așezat turcește și-am început să ronțăi la covrigi, ca să-mi revin. Aveam încă șase beri în rucsac.

Subsolul lui Nea Iliuță e una dintre acele legende urbane despre care știe toată lumea, doar că nimeni nu poate băga mâna-n foc că e sau nu e. Eu pot. Nu știu când începe povestea lui sau cine-a fost Nea Iliuță (dac-a existat, în primul rând), dar pot să povestesc relația mea cu celebrul subsol, deși povestea este foarte scurtă. Începe în 1993, când am ajuns și eu în Vama Veche, unde n-am avut parte decât de văicărelile veteranilor („S-a stricat Vama, s-a dus dracu’ totul, n-o să mai fie niciodată ce-a fost” etc) și de constatarea că n-aveam bani. Adică, eu n-aveam bani, veteranii aveau bani în toate buzunarele! Și d-aia venisem acolo, crezusem că-i raiul săracilor; de unde! 

M-am lipit, treptat, de câțiva dintre ei – Sucitu, Păhărelu, Ratatu, Aberantu – după ce mi-am înghițit cu răbdare porția de dispreț de care avea parte orice neofit (nu și gagicile, însă!). N-aș puteau spune că ei patru erau o gașcă; mai degrabă erau masculi beta prin alte găști, dominate de alți veterani, mai veterani ca ei. Găști care s-au spart, treptat-treptat, în decursul timpului, așa că după vreo zece ani au rămas doar cei patru. Și cu mine, atârnându-i. E momentul să admit: mă țineam după ei ca să-i atârn, că banii mă ocoliseră cu încăpățânare, dar oamenii aștia tot mai „dispuneau”, după vorba lui Sucitu. Când banii se terminau, odată cu vara, odată cu gagicile Vămii, mai stăteam două-trei zile la Constanța, în Subsol, povestind, bând, fumând și lăudându-ne. Ei povesteau și se lăudau, de fapt. Eu doar beam.

Au mai trecut zece ani. Sucitu a murit, Păhărelu a murit, Ratatu a murit, de Abe nu mai știu nimic. N-au murit de băutură, astea-s bârfe murdare, au murit după ce muriseră părinții care le dădeau bani. Părinții lor fuseseră oameni grei și înainte și după Revoluție, grei de tot, șefi dintre șefii ăi mari, dar uite că n-au fost veșnici. Subsolul a rămas nemaicălcat de picior de om până acum o lună (mai 2017), când am încercat eu să înnod firul rupt. N-a mers: parcă eram într-un cavou. Am strâns tot și-am băut în gară, picurând câte-un strop pe șine.

articole publicate în numerele 22/2017 și 28/2017 ale revistei Cațavencii