Pologul din Valea Groapele, masivul Făgăraș

Acesta nu este un text. Acesta este un jet de vomă. Eu, ca scribălău cinstit, mi-am făcut datoria și v-am avertizat. De aici încolo, fiecare pe cont propriu!

Plec din Gara de Nord cu noaptea-n cap, schimb trenul la Brașov, cobor la Făgăraș. N-am de mers mult până la destinație, doar 20 de kilometri; în ticăloșia mea, ca un câine turbat, sun la fetele care mă așteaptă pe Valea Groapelor, la cabana Piscul Alb: „Her-me-li-ne-leee! Sper că nu v-am trezit. E vreuna dintre voi cu mașina?” (știam că veniseră cu cel puțin o mașină). „Da”. „Cine?”. „A, toate suntem, adică fiecare e cu mașina ei, doar că eu l-am luat și pe Relu”. Îmi frecam mâinile de bucurie: „Per-fect. Eu sunt în Făgăraș, în gară. Cine vine să mă ia, să pornim devreme pe traseu?”. Pauză. Consiliu. Șușoteli. „Mihai, ne pare rău, uite, am vorbit, și nu poate veni niciuna, vezi cum te descurci. Înțelegi, drumu-i cu găuri, e păcat de mașini”. 

Am rămas tâmpit. 

Dac-aveam pic de demnitate, mă duceam direct acasă; dar n-am avut. Am făcut Făgăraș - Râușor - Ileni - Hârseni - Sebeș - Măliniș - cabana Piscul Alb cu autostopul, schimbând o Dacie papuc, două remorci de tractor și-o basculantă. În portbagajul Daciei, unde m-am înghesuit cum am putut, fuseseră duși la târg niște purcei. Am căpătat un miros pe care nu l-aș putea numi nici iz, nici damf, nici duhoare, ci un amestec subtil din toate trei. La Piscul Alb n-am găsit pe nimeni: cabana era încuiată, lacăt, etc. Sun, aflu că cele patru cucuiete sunt la o pensiune nouă, mai sus pe drum, că mă așteaptă, și că Relu Păhărelu e deja beat frânt. 

Mă urnesc iar, numărând găurile din drum și pomenindu-le pe-ale lor, și dau peste fetele mele gudurându-se în jurul unui băiețaș, număr nou în peisaj: „Uite, Mihai, el e Bibi”. Veți crede că mint, dar nu e cazul: am pornit pe drumul forestier, eu pe jos, iar careul de dame în gipanul numitului Bibi. Ideea era c-așa-și „salvează” ele energia pentru traseu; când forestierul s-a terminat, am luat marcajul cu triunghi albastru și dus am fost, fără să răspund la nimic („Mihai, Mihai, te-ai supărat?!”). Am mai apucat să-l aud pe Bibi („Aidi, mă, papagalu’ ăsta e cu voi?”) și nu m-am mai oprit vreo patru ore de urcuș țeapăn, până la un polog de cetină de la limita pădurii, unde m-am rostuit peste noapte. A doua zi am băgat forjă până-n vârful Comisul, de unde am cotit stânga, spre Tămaș și Piatra Craiului. Când ești capsat, mergi de sar scântei, parcă nu știți?!

Am aflat apoi că Bibi le-a futut pe toate patru, la rând ca la moară. Relu, zice-se, a scăpat – regret obștesc.

articol publicat in numarul 20/2016 al revistei Catavencii

La Ivanca, Hârseni

La fel ca milioane de oameni de prin partea asta a lumii, și eu sunt obsedat de mici schimbări, ceea ce e foarte simplu de înțeles: neavând parte de schimbări mari, încerc să mă mulțumesc cu cele mici. Inutil să precizez că mă refer la schimbările în bine! Care nu sunt puține, doar că trebuie vânate cu răbdare, dacă vreau să mă bucur de ele: s-a mai asfaltat o stradă paradită? Ura, ura! S-a mai renovat o casă veche? Să sărbătorim! S-a mai ”civilizat” un trotuar, prin ridicarea mașinilor etern parcate și blocarea altora cu ”popici” de beton? Să ne veselim! Etc. Ați prins ideea.

O primă întrebare ar fi ce-mi ”iese” mie la treaba asta cu schimbările (nu e o-ntrebare retorică, mi-a fost pusă de multe ori); cinstit vorbind, răspunsul e ”Nimic concret”, dar îmi îmbunătățește starea de spirit, pentru că-mi este mai puțin rușine cu orașul meu (oricine e-n stare să facă clasica comparație Bucarest-Budapest știe despre ce vorbesc!). Bunînțeles, până acum nu mi-a dat prin cap că Bucureștiul nu e România și că, deși se mai cârpește ceva, pe ici pe colo, prin București, în România rurală nu se schimbă nimic, niciodată.

A trebuit să merg duminica trecută într-un sat din comuna Hârseni, undeva pe lângă Făgăraș, și pentru că era foarte frig afară am intrat în ceea ce se numea ”Bar Sătesc” pe vremea mea (acum se spune ”Café Bar”, dar știți cum e... înăuntru-i leopardul). M-a izbit de la bun început mirosul. Parcă nu trecuseră 35 de ani, parcă eram iar copil la mine-n sat, trimis după țigări ”Amiral” la bar, lovit peste nări de cum pășeam înăuntru de acel miros al cârciumii rurale: sudoare veche, picioare nespălate în cizme de cauciuc, fum stătut de țigară, băutură proastă, acră, ieftină, trezită. Consumatori matinali cu ochi tulburi, așteptând un motiv de scandal. Podea de scândură, frecată cu gaz, pe care se scuipă și se șterge scuipatul cu talpa. Plus încă ceva, destul de greu de prins în cuvinte: mirosul sărăciei, al regretului de-a nu fi plecat la timp, al violenței cotidiene, al provizoratului alcoolic (”Încă una și mă duc”). I-am cerut Ivancăi un ceai cu rom, pe post de madlenă, dar n-a ținut figura: ”N-avem decât cafea la pahar”, mi-a zis ea, ”aici lumea nu bea ceai”. Am simțit ironie în ultimul cuvânt, i-am văzut pe consumatorii din jur aprobând satisfăcuți și mi-am dat seama că e-o chestie de minute până să-mi iau bătaie. Am ieșit urgent și mi-am zis, în drum spre București, că orașul meu nu e chiar așa de nașpa, la urma urmei.

text publicat în numărul 17/2015 al revistei Cațavencii