Pologul din Valea Groapele, masivul Făgăraș

Acesta nu este un text. Acesta este un jet de vomă. Eu, ca scribălău cinstit, mi-am făcut datoria și v-am avertizat. De aici încolo, fiecare pe cont propriu!

Plec din Gara de Nord cu noaptea-n cap, schimb trenul la Brașov, cobor la Făgăraș. N-am de mers mult până la destinație, doar 20 de kilometri; în ticăloșia mea, ca un câine turbat, sun la fetele care mă așteaptă pe Valea Groapelor, la cabana Piscul Alb: „Her-me-li-ne-leee! Sper că nu v-am trezit. E vreuna dintre voi cu mașina?” (știam că veniseră cu cel puțin o mașină). „Da”. „Cine?”. „A, toate suntem, adică fiecare e cu mașina ei, doar că eu l-am luat și pe Relu”. Îmi frecam mâinile de bucurie: „Per-fect. Eu sunt în Făgăraș, în gară. Cine vine să mă ia, să pornim devreme pe traseu?”. Pauză. Consiliu. Șușoteli. „Mihai, ne pare rău, uite, am vorbit, și nu poate veni niciuna, vezi cum te descurci. Înțelegi, drumu-i cu găuri, e păcat de mașini”. 

Am rămas tâmpit. 

Dac-aveam pic de demnitate, mă duceam direct acasă; dar n-am avut. Am făcut Făgăraș - Râușor - Ileni - Hârseni - Sebeș - Măliniș - cabana Piscul Alb cu autostopul, schimbând o Dacie papuc, două remorci de tractor și-o basculantă. În portbagajul Daciei, unde m-am înghesuit cum am putut, fuseseră duși la târg niște purcei. Am căpătat un miros pe care nu l-aș putea numi nici iz, nici damf, nici duhoare, ci un amestec subtil din toate trei. La Piscul Alb n-am găsit pe nimeni: cabana era încuiată, lacăt, etc. Sun, aflu că cele patru cucuiete sunt la o pensiune nouă, mai sus pe drum, că mă așteaptă, și că Relu Păhărelu e deja beat frânt. 

Mă urnesc iar, numărând găurile din drum și pomenindu-le pe-ale lor, și dau peste fetele mele gudurându-se în jurul unui băiețaș, număr nou în peisaj: „Uite, Mihai, el e Bibi”. Veți crede că mint, dar nu e cazul: am pornit pe drumul forestier, eu pe jos, iar careul de dame în gipanul numitului Bibi. Ideea era c-așa-și „salvează” ele energia pentru traseu; când forestierul s-a terminat, am luat marcajul cu triunghi albastru și dus am fost, fără să răspund la nimic („Mihai, Mihai, te-ai supărat?!”). Am mai apucat să-l aud pe Bibi („Aidi, mă, papagalu’ ăsta e cu voi?”) și nu m-am mai oprit vreo patru ore de urcuș țeapăn, până la un polog de cetină de la limita pădurii, unde m-am rostuit peste noapte. A doua zi am băgat forjă până-n vârful Comisul, de unde am cotit stânga, spre Tămaș și Piatra Craiului. Când ești capsat, mergi de sar scântei, parcă nu știți?!

Am aflat apoi că Bibi le-a futut pe toate patru, la rând ca la moară. Relu, zice-se, a scăpat – regret obștesc.

articol publicat in numarul 20/2016 al revistei Catavencii