Sărbătoarea Corturilor

Dacă aș fi ales cartea după titlu, îmi luam țeapă: nu e vorba de niciun fel de cort. Apare doar la sfârșit de tot un cort d-ăla țigănesc, de nuntă, sub care se adună vreo două sute de proști să-l asculte pe-un canceros care se-nchidea într-o budă de lemn ca să vorbească cu Dumnezeu. Cool! Dar eu nu mi-am luat țeapă, pentru c-am ales-o de pe raftul librăriei nu după titlu, ci după autor. Acuma, trebuie spus că o fi Ioan T. Morar unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți umoriști în viață, dar Sărbătoarea Corturilor nu e un roman umoristic, din păcate; ar fi putut fi, dar autorul a ales alt registru, ceea ce-mi confirmă o bănuială mai veche, și anume că toți umoriștii sunt, în forul lor interior, oameni foarte triști. D-ăia care iau viața prea în serios (nu fugiți, nu e și cazul meu!). E adevărat că autorul a presărat firul narațiunii cu poante, dar nu sunt glume scoase din capul lui, sunt aspecte grotești ale firii umane, prezentate fără comentarii auctoriale, așa, din poignet. Dacă ai chef, râzi când dai de ele. Dacă n-ai chef, nu. Eu n-am râs, nu știu de ce. Poate că iau literatura prea în serios.

Referitor la carte, ca să știți dacă merită sau nu s-o citiți: eu de unde să știu?! Fiecare om are propriul lui sistem de valori, unuia-i place revista OK, altuia Cervantes, eu cum să dau sfaturi cu valabilitate generală? Mai bine trec cartea prin cele cinci criterii ale mele, să vedem dacă trece:

Unu: este un roman ecranizabil? Da, este. Nu știu însă dacă ar ieși un film bun. Eu l-aș face bun, dar parcă poți să știi pe mâna cărui prost îți nimerește cartea, dacă îți dai acordul pentru scrierea unui scenariu pe baza ei?!

Doi: e groasă? Că e clar că-ntr-o carte groasă încap mai multe tâmpenii și „burți” decât într-una subțire. Asta are „burți” destule, dar nu excelează în tâmpenii.

Trei: e mișto de citit? Da, este. Adică nu e d-aia care te face să-ți dai cu barda-n coaie, că vai ce capodoperă, că haoleo ce măiestrie, să nu zici de ea că nu ți-a plăcut de frică să nu te-njure lumea că ești prost. Aici e o problemă cu literatura, cu cărțile: s-au întins mai mult decât le este plapuma. Romanele sunt povești, atât și nimic mai mult. Sunt o marfă. Le cumperi și le citești ca să-ți facă plăcere, ca să te simți bine, nu că ești obligat! Uite exemplu de carte „obligatorie”: Ulysses al lui Joyce. Că dacă nu ți-a plăcut, ești prost. Că dacă n-ai putut să-l citești, ești prost. Că dacă totuși l-ai citit până la capăt și zici că-i o manțocăreală, ești prost. Bine că sunt io prost, mă! Iată punctul meu de vedere: Joyce mi-a vândut o poveste, rodul muncii lui, care mie nu mi-a plăcut. Punct. Nu îi dau banii mei. Prefer să-i dau celui care-mi vinde o poveste ce-mi place. Capisci? Mă piș pe capodoperele voastre obligatorii, pe laureați Nobel și pe deștepți care scriu cărți despre cum sunt ei deștepți; dacă sunt așa deștepți, de ce nu scriu un limbaj de computer, de ce nu inventează fuziunea la rece, de ce nu descifrează scrierea rongo-rongo, de ce nu atâtea chestii care mai sunt de făcut? Vreți admirația mea pentru că scrieți romane, băieți? Muie. Asta poate oricine. Scrieți romane bune, povești pentru oameni mari, de vârsta mea, și vi le cumpăr bucuros. Dar dacă umblați cu fofârlica, atunci pa și pusi, ne vedem când ne-ntâlnim, să vi le cumpere admiratoarele lui Dan Puric, nu eu.

Patru: e din cap, sau din viață? Adică, autorul a stat el așa și s-a gândit la ceva (Mircea Cărtărescu, exemplul viu), sau a găsit o chestie care i s-a părut interesantă și a repovestit-o în felul lui, să se bucure de ea și alții mai tolomaci (cum făcea Truman Capote, de pildă)? Sărbătoarea Corturilor e din a doua categorie, adică pleacă de la un fapt real pe care autorul îl croșetează într-un roman bun.

Cinci: rămâi cu ceva în cap după ce-o citești? Da, rămâi. Eu am rămas cu mai multe lucruri, din care unul e de seamă (penticostalii chiar vorbesc în limbi străine când intră ei în transele alea, sau se prefac?), iar vreo două sunt mai așa, mai puțin de seamă: că arădenii se cred bănățeni, nu crișăneni (nu știam); că în Israel se cultivă viță-de-vie și se face vin, ceea ce iar nu știam (credeam că pe-acolo crește mai mult grapefruit, nu grapes!); că banii se scurg din România aproape la fel de repede precum se fac, ceea ce explică de ce nu prea se găsesc pe-aici, iar când se găsesc, se găsesc doar la unii, mereu aceiași, nu la toată lumea; că „unii, mereu aceiași” au fost și sunt securiști.

Acuma, chestia e să spun câte ceva și despre acțiunea propriu-zisă. Nu spun. Cine știe ce-o să-nțelegeți voi! Mai bine nu spun nimic, e mai sigur așa. Tot ce pot să spun e că dintre cele cinci personaje principale ale cărții (Dumnezeu, Diavolul, Israelul, Securitatea și cititorul), singurul care-și vede constant de treabă este Diavolul. Doar el are un plan și consecvența de a-l urma pas cu pas, fără să se lase intimidat de eșecuri. Ehehe, dacă și poporul român făcea la fel, unde-ar fi fost astăzi țărișoara asta?

Din bețiile altor popoare: azi, Anton din Grochilă

Anton era țigan, iar Grochila era un fel de platformă mlăștinoasă, aflată deasupra satului Ghijasa de Sus, între sat și dealul pădurea Alțînii. Dar poate c-ar trebui s-o iau cu începutul.

După primul război mondial, germanii din Transilvania și cei din Banat (adică sașii și șvabii) au avut de ales, între a sprijini unirea acestor provincii, fie cu Ungaria, fie cu România, în momentul (1919) când ambele guverne, cel de la Budapesta și cel de la București, le promiteau autonomie culturală. Germanii au ales ”oferta” Bucureștiului, dintr-un motiv foarte simplu: timp de jumătate de secol, adică din 1867, Budapesta îi amăgise din vorbe, dar pe teren făcuse exact contrariul, adică încercase să aplice politica de maghiarizare tuturor ”naționalităților” din Ungaria (care includea atunci Slovacia, Voivodina, Croația și Transilvania)... adică și germanilor. Efectul a fost, desigur, exact contrar celui intenționat, că nicio ”naționalitate” nu s-a lăsat maghiarizată, în afară de evrei, dar ei erau speciali (ca oriunde, ca întotdeauna). Așa că, în 1919, germanii au mers pe mâna Bucureștiului, ceea ce, în primă fază, a fost o mișcare câștigătoare: după Trianon, autoritățile de la București i-au lăsat în pace pe sași și pe șvabi și s-au apucat să-i chinuie doar pe unguri și pe evreii maghiarizați. Sigur că, după 1945 și mai ales după 1965, politica Bucureștiului s-a schimbat radical, iar acum nu mai e aproape niciun etnic german în România (mă rog, e unul, dar ăla-i la Cotroceni, nu-n România!).

Revin acum la autonomia culturală a sașilor din Transilvania (îi las deocamdată deoparte pe șvabi, despre care a scris Ioan T. Morar în ”Lindenfeld”): respectarea autonomiei de către statul român a avut un foarte ciudat efect pervers, la care nu se gândise nimeni. E vorba de izolare. Cât timp ungurii îi sâcâiseră pe sași cu ”maghiarizarea”, sașii tot au mai aflat câte ceva despre unguri, despre limba și despre cultura lor, mă rog, în limite auto-trasate. Dar atunci când românii i-au lăsat în pace, sașii s-au complăcut într-o ”splendidă izolare”, nu numai față de români, dar față de toată lumea, cu excepția lumii germanofone (care a apucat-o în anii ’30 pe calea purității sângelui, cu tot ce a însemnat asta ulterior). Concret, sașii de pe Valea Hârtibaciului, cei despre care e vorba în povestea asta, au refuzat programatic să aibă vreo legătură cu vecinii lor români. Cum, în Transilvania de Sud, nu prea erau țărani unguri (doar grofi, care, după rezolvarea ”chestiunii optanților”, au vândut tot și au emigrat în Ungaria sau în America), sașii au rămas față în față cu românii.

Să recapitulăm: timp de o mie de ani, românii nu existaseră politic în Transilvania. Între 1697 și 1867, sașii fuseseră șefii (cu neuitatul lor Samuel von Brukenthal, ca vedetă absolută). După acești 170 ani de dominație, sașii pierd controlul în favoarea ungurilor, care-l păstrează până în 1919, când controlul politic al provinciei trece în mâinile românilor, inexistenți până atunci, din acest punct de vedere. Nu era o situație prea comodă nici pentru sași, nici pentru românii transilvăneni (ce n-aveau o nobilime rurală care i-ar fi putut conduce, doar o intelectualitate urbană, destul de visătoare, dacă o judecăm c-un strop de cinism). În condițiile astea, neștiind cum să interacționeze cu sașii, românii n-au interacționat deloc, cultural vorbind; românii n-au știut, sașii n-au vrut, și uite așa i-a apucat războiul, ca pe doi mutălăi care-mpart aceeași casă!

Războiul a schimbat lucrurile pentru toată lumea: românii au fost mobilizați în Armata Regală și trimiși peste Prut, la Odessa și la Stalingrad, iar sașii s-au înrolat voluntari (Volksdeutsche) în SS, mai exact în Divizia 8 de Cavalerie (”Florian Geyer”), în Divizia 17 Motorizată (”Götz von Berlichingen”), în Divizia 7 Vânători de Munte (”Prinz Eugen”) și mai ales (ambițioșii) în Divizia 12 Blindate (vestita ”Hitlerjugend”). Bunînțeles, au murit aproape toți, iar cei care-au scăpat au fost declarați ”criminali de război” și tratați ca atare (nu vreți să știți cum!). Numai că, tot povestind, ne-am îndepărtat de Anton din Grochilă!

Pentru că în Transilvania au trăit, cel puțin din 1400 încoace, și țigani. Nu erau sclavi, ca cei din provinciile ciscarpatice, dar nici bine n-o duceau: liberi, dar săraci lipiți planetei. Nimeni nu i-a luat în seamă, dar după 1989 am aflat cu toții ca ei există. Și vom mai afla multe, de acum încolo, despre acest popor ciudat, dar asta-i altă discuție. Poate că, după unguri, turci, sași, iar unguri, și acum români, va veni și rândul țiganilor să fie șefii politici ai Transilvaniei; cine știe?!

Unul din locurile în care săracii țigani se lipiseră planetei era și platoul mlăștinos al Grochilei. De ce acolo, de ce în Ghijasa? Din câte mi s-a povestit, țiganii preferau să țină aproape de români, nu de sași, din motive pecuniare, dar nu numai: sașii își munceau singuri fiecare petic de pământ, în extraordinara lor civilizație comunitară (oamenilor bolnavi sau bătrâni le erau lucrate loturile de către cei în putere, prin rotație), pe când românii din Ghijasa, dacă aveau posibilitatea, preferau să le dea de lucru țiganilor, care cereau foarte puțin (mămăligă, tutun, ciorbă de fasole), decât să muncească ei. Alt motiv era gradul de ocupare al pământului: la marginea satelor săsești nu existau mlaștini, totul fusese demult asanat și luat în proprietate. Unde să-și așeze țiganii șatra, pe pământul cui? Unde să-și pască caii, pe izlazul cui? De unde să ia lemne pentru foc, din pădurea cui? La români, cu sistemul lor de ”obște”, toate astea erau pe de-a moaca, dar la sași nu mergea așa: ar fi trebuit să plătească pentru tot. Și cu ce să plătească, dacă ei de-abia-și duceau zilele?

Poate că mai exista un motiv, unul de natură culturală. Anume, românii nu le refuzau țiganilor dreptul de a-și trimite copiii la școala lor, cum făceau sașii (bine, românii nici n-ar fi putut să refuze, că școala românească era sponsorizată de stat, pe când cea săsească era proprietatea comunității locale: satul o construise, satul o întreținea, cei de la București nu dădeau nimic și nici nu-și băgau nasul. Exact cum fusese vorba în 1919: asta era autonomia culturală, în sens concret, local). Așa că Anton din Grochilă a fost primul din neamul lui care a învățat carte, și a învățat bine. La școala din Ghijasa de Sus, sat de o sărăcie cumplită (în termenii zilei de azi), Anton a învățat să citească în română și germană, să scrie în română și să facă operații aritmetice, uimindu-și părinții și toată șatra din Grochilă, pentru care așa ceva era nemaivăzut, de neimaginat pentru generația lor. Când șatra pleca peste vară (erau semi-nomazi, iernau în Ghijasa, altfel colindau peste tot, cu căruțele lor), Anton pleca și el, dar cât timp era șatra în sat, Anton făcea pe dracu-n patru să nu lipsească de la școală.

Așa se face că străbunicul meu, care era primar, l-a îndrăgit pe Anton l-a ajutat cu mâncare și cu haine, în iernile reci. Explicabil, pentru că ambii săi fii (bunicul meu și fratele său mai mic, Naftanail) erau grei de cap și total refractari învățăturii de orice fel (unul a rămas în sat, celălalt a devenit muncitor necalificat la o turnătorie de fontă din Sibiu, în timpul comunismului; cum s-ar zice, din mândrul primar Ioan Oprean, care luptase în 1917 la Caporetto, sub ordinele lui Erwin Rommel, și în 1918 la Viena, sub ordinele lui Iuliu Maniu, au ieșit doi ratați: un cioban și-un turnător!). Mai mult, Anton a devenit un flăcău înalt și voinic, cu mare succes la sexul opus (se pare că era și foarte frumos, cum sunt unii etnici țigani, atât bărbați, cât și femei), iar pe cei doi prăpădiți de fii ai primarului, pe Augustin și pe Naftanail, obișnuia să-i scape de bătaie, când băieții din sat le puneau gând rău; amândoi erau mici și slabi, dar bețivi, scandalagii și ”răi de pizdă”, cum se zice în popor. Nu e de mirare că Anton i s-a lipit de suflet lui Ioan, primar în Ghijasa de Sus pe vremea când ”timpul avea multă răbdare cu oamenii”, cum scrie Marin Preda.

Dar, în 1941, timpul n-a mai avut răbdare. Augustin Oprean a fost mobilizat și trimis în Rusia. Fratele lui, Naftanail, făcut peste noapte ucenic la uzină, a fost mobilizat pe loc și a scăpat de front. Anton a fost deportat în Transnistria, în lagăr, deși ar fi putut să fugă (cum au făcut mulți, deveniți haiduci prin păduri – s-au păstrat povești despre unul Bălan, care fusese în exact aceeași situație ca Anton!), dar preferat să rămână alături de familia lui și să-i împărtășească soarta, oricare ar fi fost. Datorită lui, a faptului că știa carte și că a știut să negocieze (de pe ce poziție, mă întreb?!) cu autoritățile române din Transnistria, șatra lui Anton a supraviețuit, în mare parte, iernilor din 1941-1942, 1942-1943 și 1943-1944 (ceea ce, din păcate, nu se poate spune despre mare parte a soldaților români și sași – Volksdeutsche! – din Rusia), iar în 1945, Anton și Augustin s-au regăsit în curtea primarului din Ghijasa de Sus.

”Măi, Gustine”, a întrebat Anton, ”mai ai desăgile alea pe care ți le-am lăsat în grijă, când m-or luat în lagăr?”. ”Apoi, mă Antoane”, a răspuns bunicul meu, ”suntem prieteni, sau nu suntem? Le-ai urcat la tata-n pod, la grindă, sau nu le-ai urcat? Du-te și coboară-ți-le!”. Anton s-a suit în pod și a revenit cu desăgile, radiind de fericire: ”Mă, Gustine, mă! Apoi, de-acuma, tu ești fratele meu bun, mă!”. Din cele două desăgi prăfuite și pline de colburi de păianjeni, Anton s-a apucat să scoată toate odoarele șatrei sale: pahare de argint, pahare de cristal în montură de aur, monezi de aur de pe vremea Mariei Tereza, cărți vechi, din pergament, legate în argint. O întreagă avere, strânsă cine știe cum, în cine știe câte generații de țigani nomazi, sarea pământului, cei mai săraci dintre săracii lumii. Un țigan avusese încredere într-un român, amândoi în Dumnezeu, și scăpaseră cu bine din cea mai mare catastrofă a secolului XX. S-au pus, deci, pe băut. Nu s-au mai oprit până au murit, Anton ceva mai devreme, prin anii ’80 bunicul meu ceva mai târziu, prin anii ’90. Niciunul n-a făcut nimic în viață. Anton avea deja cinci copii, bunicul meu avea patru fete, dintre care cea mai mică m-a născut pe mine, iar cea mai mare a fost de față la întâmplarea de mai sus și a trăit suficient cât să mi-o povestească.

Am întrebat-o pe mătușa mea, după ce-am ascultat până la sfârșit, de unde a avut Anton bani de băutură, mai ales în anii ăia teribili dintre 1947 și 1964. Citez răspunsul ei: ”L-or făcut membru de partid, că era om sărac și antifascist. Anton era cu colectivizarea pe sate, pe toată Valea Hârtibaciului, el o colectivizat toate satele săsești, oioio, o fo’ omul dracului, azi era în Parlament, dacă trăia, că tare deștept era de minte și bun de gură, fărănumaicât i-o plăcut beutura. Apoi, numai unul Dumnezeu știe câte-o fi pătimit în lagărele celea, mânce-i dracu’ de sasalăi, cu tot neamul lor nemțăsc!” (a încheiat tirada închinându-se la icoane).

Cam așa arată multiculti, dacă-l iei la bani mărunți. Désolé, mes amis!