Referitor la carte, ca să știți dacă merită sau nu s-o citiți: eu de unde să știu?! Fiecare om are propriul lui sistem de valori, unuia-i place revista OK, altuia Cervantes, eu cum să dau sfaturi cu valabilitate generală? Mai bine trec cartea prin cele cinci criterii ale mele, să vedem dacă trece:
Unu: este un roman ecranizabil? Da, este. Nu știu însă dacă ar ieși un film bun. Eu l-aș face bun, dar parcă poți să știi pe mâna cărui prost îți nimerește cartea, dacă îți dai acordul pentru scrierea unui scenariu pe baza ei?!
Doi: e groasă? Că e clar că-ntr-o carte groasă încap mai multe tâmpenii și „burți” decât într-una subțire. Asta are „burți” destule, dar nu excelează în tâmpenii.
Trei: e mișto de citit? Da, este. Adică nu e d-aia care te face să-ți dai cu barda-n coaie, că vai ce capodoperă, că haoleo ce măiestrie, să nu zici de ea că nu ți-a plăcut de frică să nu te-njure lumea că ești prost. Aici e o problemă cu literatura, cu cărțile: s-au întins mai mult decât le este plapuma. Romanele sunt povești, atât și nimic mai mult. Sunt o marfă. Le cumperi și le citești ca să-ți facă plăcere, ca să te simți bine, nu că ești obligat! Uite exemplu de carte „obligatorie”: Ulysses al lui Joyce. Că dacă nu ți-a plăcut, ești prost. Că dacă n-ai putut să-l citești, ești prost. Că dacă totuși l-ai citit până la capăt și zici că-i o manțocăreală, ești prost. Bine că sunt io prost, mă! Iată punctul meu de vedere: Joyce mi-a vândut o poveste, rodul muncii lui, care mie nu mi-a plăcut. Punct. Nu îi dau banii mei. Prefer să-i dau celui care-mi vinde o poveste ce-mi place. Capisci? Mă piș pe capodoperele voastre obligatorii, pe laureați Nobel și pe deștepți care scriu cărți despre cum sunt ei deștepți; dacă sunt așa deștepți, de ce nu scriu un limbaj de computer, de ce nu inventează fuziunea la rece, de ce nu descifrează scrierea rongo-rongo, de ce nu atâtea chestii care mai sunt de făcut? Vreți admirația mea pentru că scrieți romane, băieți? Muie. Asta poate oricine. Scrieți romane bune, povești pentru oameni mari, de vârsta mea, și vi le cumpăr bucuros. Dar dacă umblați cu fofârlica, atunci pa și pusi, ne vedem când ne-ntâlnim, să vi le cumpere admiratoarele lui Dan Puric, nu eu.
Patru: e din cap, sau din viață? Adică, autorul a stat el așa și s-a gândit la ceva (Mircea Cărtărescu, exemplul viu), sau a găsit o chestie care i s-a părut interesantă și a repovestit-o în felul lui, să se bucure de ea și alții mai tolomaci (cum făcea Truman Capote, de pildă)? Sărbătoarea Corturilor e din a doua categorie, adică pleacă de la un fapt real pe care autorul îl croșetează într-un roman bun.
Cinci: rămâi cu ceva în cap după ce-o citești? Da, rămâi. Eu am rămas cu mai multe lucruri, din care unul e de seamă (penticostalii chiar vorbesc în limbi străine când intră ei în transele alea, sau se prefac?), iar vreo două sunt mai așa, mai puțin de seamă: că arădenii se cred bănățeni, nu crișăneni (nu știam); că în Israel se cultivă viță-de-vie și se face vin, ceea ce iar nu știam (credeam că pe-acolo crește mai mult grapefruit, nu grapes!); că banii se scurg din România aproape la fel de repede precum se fac, ceea ce explică de ce nu prea se găsesc pe-aici, iar când se găsesc, se găsesc doar la unii, mereu aceiași, nu la toată lumea; că „unii, mereu aceiași” au fost și sunt securiști.
Acuma, chestia e să spun câte ceva și despre acțiunea propriu-zisă. Nu spun. Cine știe ce-o să-nțelegeți voi! Mai bine nu spun nimic, e mai sigur așa. Tot ce pot să spun e că dintre cele cinci personaje principale ale cărții (Dumnezeu, Diavolul, Israelul, Securitatea și cititorul), singurul care-și vede constant de treabă este Diavolul. Doar el are un plan și consecvența de a-l urma pas cu pas, fără să se lase intimidat de eșecuri. Ehehe, dacă și poporul român făcea la fel, unde-ar fi fost astăzi țărișoara asta?
