Vom muri și vom fi veseli

”Sunt multe lucruri interesante în viață”, decretează Valya, ”ca, de exemplu, salata”. Restul piesei* pare o tentativă de a demonstra această axiomă, sau mai degrabă de a-i conferi un sens particular: Sunt multe salate interesante în viață, ca, de exemplu, piesa fraților Presniakov.

Începem cu Valya, un fel de Stavrogin de secol XXI. Personajul e luat cu copy/paste din Dostoievski: inteligent, dezabuzat, neimplicat… ce să mai vorbim, băiatul se plictisește. Așa că-și bate joc de lume, în felul lui. Pentru că și el însuși e o parte din lume, începe prin a-și bate joc de propria persoană și continuă bătându-și joc de toți ceilalți, părinți, șefi, colegi, anchetați, martori oculari. Pentru că Valya ăsta are o meserie cu totul ciudată, da’ prefer să nu v-o spun, ca să mergeți la teatru în loc să frecați la nesfârșit telecomanda aia nenorocită. Cea mai perversă sculă de tâmpire !

Un alt ingredient e fractura dintre generații. Mama care-și iubește fiul, dar nu-l înțelege (Dana Dogaru și Marius Manole), versus șeful care nu-și înțelege subalternii (Răzvan Vasilescu și oricare din ei, că toți sunt tineri), darămite să-i mai și iubească. Bine, el face o excepție cu o subalternă mai frumușică (Xing Elena Ling), dar asta ține de altă legumă din salata Presniakovilor. Mai găsim în rețetă și inevitabilele rusisme, acum aduse la zi (letonii, arabii, japonezii și chinezii sunt dușmanii noștri, vor să ne distrugă pentru că noi am câștigat războiul), alături de jalnica prestație a funcționarilor de stat (milițieni) și a celor particulari (chelneri).

Evident, ca să țină totul la un loc, era nevoie de oțet și de ulei. Și piesa le are: umorul și moartea sunt la ele acasă. Trăim atât de triști, încât numai moartea (altora, bunînțeles) ne mai face să râdem, cam asta e ideea.

Finalul e complet neașteptat, practic de neînțeles, dacă n-ai avut vreodată de-a face cu tembelismul ”creatorilor”. Care creatori? Orice creatori, că toți sunt la fel. Cum a scris vreunul ceva, un fleac, un articolaș, cum nu-i mai ajungi cu prăjina la nas.

Apropo, nu mă mai sunați degeaba, că nu răspund la numere necunoscute. Sunt foarte ocupat.

*În rolul victimei, de Vladimir și Oleg Presniakov, la teatrul Metropolis. Regia: Felix Alexa. Cu: Dana Dogaru, Iulia Colan, Xing Elena Ling, Răzvan Vasilescu, Gabi Costin, Costel Bojog, Vlad Logigan, Dan Aștilean, Elias Ferkin și Marius Manole.

Şocaţi-mă pe banii mei

Mi-au lucit ochii când am auzit de-o piesă* cu lesbiene: asta e, moşule! Să mai poftească amicii să-mi zică ”Mişu Pornache”, că le dau cu pornachele în cap. Artă teatrală, domnule! Thalia, chestii!

Un fâs. Nu e o piesă, sunt două piesişoare, fără legătură una cu alta (adică spectatorul ar trebui să facă el singur legătura, pe cât îl ajută capul: pe mine nu m-a ajutat). Lesbiene apar numai în prima piesişoară (”Hanjo”), iar de făcut nu fac nimic, nici o faptă de arme, că nici nu m-am prins ce-i cu ele până la sfârşit, aşteptam ca fraierul să apară ”alea adevăratele”. Desigur că în final apare şi un bărbat (orice ”creaţie” cu lesbiene îl include şi p-ăsta), dar tipul e un muţunache, vai de capul lui.

A doua piesă (”Seijo”)e tot cu două femei şi-un bărbat: frate, soră, iubită (a fratelui). Spre necazul meu, dragostea nu se înfiripă între soră şi iubită (cum era normal, că d-aia dădusem banii pe bilet), ci între soră şi frate. Uite-aşa pleacă omul mofluz de la teatru!

Actorii, pe de altă parte, nu joacă rău deloc, se muncesc cât pot să stoarcă ceva din textul ăsta deştept (ceva, orice, măcar aplauze, dacă nu sens!). Dar ce poţi scoate din scrisul unui nene care îşi spintecă burta la 45 de anişori, de necaz că nu poate stârni o insurecţie anti-americană?!

p.s. Nu v-am convins că piesele sunt slabe? Bun, iată subiectele: o pictoriţă se îndrăgosteşte de o prostituată bolnavă psihic; be mic, un cuplu trăieşte peştind-o pe sora bărbatului, care soră se prostituează şi asta la greu, din ”iubire interzisă” pentru frăţioru-i. Ei?!

MIHAI BUZEA

*Iubiri interzise, de Yukio Mishima, la Teatrul Naţional. Regia: Issey Takizawa. Cu: Kana Hashimoto/Monica Florescu, Teodora Mareş, Carmen Ungureanu, Brânduşa Mircea, Marius Bodochi, Marius Manole.

Muzicuţa rusească de la TNB

Cum mă îmbăt, cum scot muzicuţa şi încep să „cânt” la ea. La chefuri, de nimic nu se tem mai tare prietenii mei, decât de momentul muzicuţă, pe motiv că nu există tortură mai eficace (şi nici nu pot fi luat la bătaie, că sunt sentimental şi lacrimogen în astfel de situaţii). Cu ce-s ei vinovaţi că-s eu alcoolic şi afon, mă rog frumos?!

În linii mari, o poveste asemănătoare e pusă în scenă la TNB, pe-un text scris acum 85 de ani (dar, susţine regizorul, încă actual). Un prost deprimat nu e-n stare să cânte, prietenilor lui le e milă să-l bată, tipul devine tot mai lacrimogen, iar cei din public se întreabă cu ce-i ei vinovaţi de toată această tragedie rusească?!

Pentru că ăsta e singurul punct slab al piesei*: profunda ei rusitate. În rest nu e nimic de reproşat, ba aş zice chiar că e un spectacol de mare ţinută, profesionist realizat, extrem de apreciat şi bine vândut (criticii sunt laudativi, iar biletele se dau ca pâinea caldă – eu am intrat cu invitaţie, că la casa de bilete n-am mai găsit nici cotoare). Actorii o pun de-un joc impecabil, se vede că-i o piesă în care le face plăcere să joace (presupun că ştiţi: sunt şi multe piese în care interpreţii lor nu cred, dar joacă din conştiinţă profesională). Chiar şi Dan Puric face un Podsekalnikov de excepţie, cel puţin la fel de bun ca cel făcut de Horaţiu Mălăele prin anii ’90 (am spus-o şi-o repet: când e doar actor, Dan Puric poate fi un actor foarte mare; când se-apucă s-o facă pe profetul iluminat, Dan Puric se dezumflă ca un balon atins cu ţigara). Ca de obicei, mie mi-a plăcut cel mai mult ăla rău din piesă - în cazul de faţă, Kalabuşkin (interpretat strălucit de Costel Constantin), pentru că mi se pare mai greu să joci împotriva simpatiei publicului, decât alături de ea. Da, categoric, piesa merită văzută, dar întrebarea rămâne: ce-are sula cu prefectura?

Bine, teoria o ştim toţi, cu particularul care se ridică la general, cu tragedia unui om singur care e tragedia umanităţii, ş.a.m.d. Da’ tot nu pricep de ce să „vibrez” când personajele se apucă să deplângă maica Rusia, care aleargă năvalnic, ca o troică fără vizitiu, Rusia care suferă, Rusia care nu se regăseşte pe sine, ş.a.m.d. Păi ce treabă am eu cu ea?! Că Rusia asta dezaxată e de fapt orice ţară dezaxată, că tragedia rusă e de recunoscut în tragedia întregului Est... sorry, I don’ t buy this shit. Dacă e pe prosteală, pe prosteală să fie, da’ mie să nu-mi spună nimeni că necazul ruşilor e totuna cu necazul românilor sau al altor estici: „maica Rusia” e pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Şi ne ştim foarte exact care suntem unii şi alţii.

Apropo: muzicuţa mea e de fabricaţie rusească, nu chinezească, ca ale altora.

MIHAI BUZEA

*Sinucigaşul, de Nikolai Erdman, la TNB. Regia: Felix Alexa. Cu: Dan Puric, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi, Lamia Beligan, Marius Manole şi ceilalţi actori.

Însemnările unui nebun

Am comis-o și p-asta: m-am dus la premieră*. Nu mă duceam, c-asta-i treabă de snobi și de mondeni, dar mingea era la mijloc, că fetei îi place de Marius Manole, mie de Nikolai Gogol, și-amândurora ne plac nebunii. Adică ei îi place de nebunul de mine iar mie de nebuni în general, că față de ăia mai avansați, eu par oarecum sănătos. Mă rog, aparențe.

Piesa e-o chestie ambițioasă, o dramatizare după una dintre foarte puținele schițe scrise de Gogol la persoana întâi (Zapiski sumasședșego, în original; pentru cine mai crede că rusa e o limbă la îndemâna oricui!). Ambițioasă, da, dar nu originală, că nu Felix Alexa a făcut primul această dramatizare, ci niște australieni din Sydney, cu ani buni în urmă, adică în 1989. Nu-i nimic, e bine că ne ținem și noi de coada lumii bune, chiar și c-o întârziere de-un sfert de secol.

Subiectul e foarte simplu și de aia e cu-atât mai greu de pus în scenă: mecanismul lunecării în nebunie. Teoria o știm cu toții: când nepotrivirea între dorință și realitate e prea mare, se instalează nebunia, pierderea contactului. Spre exemplu, nebunia din capul meu este mică, incipientă – eu nu mă percep ca ceea ce sunt (un amărât de blogger pe care nu-l citește nimeni), ci ca ceea ce vreau să fiu: critic de teatru, un om a cărui părere are greutate, care poate construi notorietatea unui actor sau i-o poate îngropa cu o cronică distrugătoare. În cazul eroului piesei, distanța dintre real și imaginar e ceva mai mare, adică el e-un mic bugetar (ascute creioanele șefului), dar se crede moștenitor al tronului Spaniei. Deci personajul lui Gogol (Poprișcin pe numele lui) e un nebun mai mare, iar eu sunt un nebun mai mic. Întrebarea e: ce fel de nebun este Marius Manole, cel care-i dă viață lui Poprișcin?

Un nebun senzațional, îndrăznesc a spune. Să faci un asemenea rol și să nu pierzi publicul din mână, într-o țară ca România, obișnuită cu Tanța și Costel, este o performață uriașă. Nu știu pentru ce va rămâne Marius Manole în istoria teatrului românesc, dar pentru Însemnările unui nebun merită cu prisosință să rămână.

Ceea ce ne duce la altă întrebare, cu mult mai interesantă: care sunt actorii despre care se va spune că au fost ”generația de aur” a anilor 2000?

* Însemnările unui nebun, după Nikolai Gogol, la sala ArCub. Regia: Felix Alexa. Muzica: Alexander Bălănescu. Cu: Marius Manole și Alexander Bălănescu.

Pagliacci

Am vrut si eu sa ma fac destept in cap, si m-am dus la teatru. Cine-o face ca mine, ca mine sa pateasca – in loc sa ma duc si eu la un teatru d-asta particular, cu piese bine alese si joc profesionist, m-am dus la National, nu m-as mai fi dus !
Ca orice roman tolomac, am zis “nu merg la o piesa romaneasca, uite-asa!” (am fost la vreo doua filme care m-am ingrozit: “Turnul din Pisa”, “Ambasadori cautam patrie”, “Orient Express”, si inca unul, al carui titlu l-am si uitat, asa de prost era), si am ales o piesa japoneza, “Iubiri interzise” de Yukio Mishima. De puturos ce sunt, n-am dat si eu o cautare sa vad cine-i Mishima asta, desi in mod vag mi se parea cunoscut. Din nenorocire, chiar era!
Ei bine, Mishima este nerodul ala care si-a spintecat burta in 1970, de necaz ca n-a putut porni o insurectie armata anti-americana! Doamne, mare ti-e gradina: el credea c-or sa asculte soldatii de un civil?! Chiar o fi crezut ca daca iese in balcon (dupa ce-l legase de scaun pe comandantul unitatii respective), falfaie din sabie si zbiara lozinci vadimiste (ma rog, pe specific local), soldatii aia (profesionisti cu contract, nu racani luati cu japca) or sa zica “Asa e, mosule, bine zici, hai ca ne revoltam cu totii si intoarcem tara in Evul Mediu, sa traim in vitejie, ca stramosii!” – chiar credea el asa ceva?!
Unii zic ca de fapt nu credea, ca avea chef de sinucidere si si-a gasit si el pretext. Pe mine unul chestiunea ma lasa perfect indiferent, pana aseara, cand am vazut piesa montata de romani, dupa textul lui, si m-am lamurit: credea! Numai un om care crede in Alba-ca-Zapada poate scrie o piesa asa slaba. Iar in montarea romanilor, e o catastrofa.
Piesa e din doua bucati, rupte intre ele si unite doar prin titlu: in prima parte savuram dragostea lesbianica a unei pictorite ratate pentru o prostituata nebuna. Senzational. Ideea nu e rea, se putea scoate ceva de aici, dar e scrisa cu picioarele si jucata execrabil. In partea a doua ni se ofera felul doi: dragostea incestuoasa a unei surori mai mari catre fratiorul ei mai mic (ajuns intre timp un sparge-bani alcoolic). Evident, surioara e tot prostituata, ca altfel n-avea fratiorul bani de spart. Nici ideea asta nu e rea deloc, dar e jucata chiar mai prost decat prima parte, daca e posibil!
Nu mai comentez acum scrisul lui Mishima: e clar, omul avea problemele lui. Comentez insa stilul de joc care s-a impus in teatrul romanesc (cel putin in cel de stat, la particulari parca nu l-am vazut): racnit, zbierat, tropaituri pe scena, busit de scaune, gestica exagerata, rafale de plansete care dau in ras isteric, d-astea. Un joc care s-ar vrea pasional, dar nu e decat un joc gros, primitiv, caricatural, de balci. Probabil ca asa se jucau Irozii de acum 300 de ani!
Lasa ca asa-mi trebuie. Daca stiam toate astea (si le stiam) de ce m-am dus la National, in loc sa ma duc la Teatrul Act, de exemplu?! Ce, am ajuns si eu ca gagicile alea care isi iau bluzita de firma si pe urma se duc cu ea la teatru, sa si-o etaleze (indiferent de piesa, buninteles!). Si parca le aud: “Si ce, sa zici mersi, ca altele isi etaleaza bluzitele in Mall!”.