Vom muri și vom fi veseli

”Sunt multe lucruri interesante în viață”, decretează Valya, ”ca, de exemplu, salata”. Restul piesei* pare o tentativă de a demonstra această axiomă, sau mai degrabă de a-i conferi un sens particular: Sunt multe salate interesante în viață, ca, de exemplu, piesa fraților Presniakov.

Începem cu Valya, un fel de Stavrogin de secol XXI. Personajul e luat cu copy/paste din Dostoievski: inteligent, dezabuzat, neimplicat… ce să mai vorbim, băiatul se plictisește. Așa că-și bate joc de lume, în felul lui. Pentru că și el însuși e o parte din lume, începe prin a-și bate joc de propria persoană și continuă bătându-și joc de toți ceilalți, părinți, șefi, colegi, anchetați, martori oculari. Pentru că Valya ăsta are o meserie cu totul ciudată, da’ prefer să nu v-o spun, ca să mergeți la teatru în loc să frecați la nesfârșit telecomanda aia nenorocită. Cea mai perversă sculă de tâmpire !

Un alt ingredient e fractura dintre generații. Mama care-și iubește fiul, dar nu-l înțelege (Dana Dogaru și Marius Manole), versus șeful care nu-și înțelege subalternii (Răzvan Vasilescu și oricare din ei, că toți sunt tineri), darămite să-i mai și iubească. Bine, el face o excepție cu o subalternă mai frumușică (Xing Elena Ling), dar asta ține de altă legumă din salata Presniakovilor. Mai găsim în rețetă și inevitabilele rusisme, acum aduse la zi (letonii, arabii, japonezii și chinezii sunt dușmanii noștri, vor să ne distrugă pentru că noi am câștigat războiul), alături de jalnica prestație a funcționarilor de stat (milițieni) și a celor particulari (chelneri).

Evident, ca să țină totul la un loc, era nevoie de oțet și de ulei. Și piesa le are: umorul și moartea sunt la ele acasă. Trăim atât de triști, încât numai moartea (altora, bunînțeles) ne mai face să râdem, cam asta e ideea.

Finalul e complet neașteptat, practic de neînțeles, dacă n-ai avut vreodată de-a face cu tembelismul ”creatorilor”. Care creatori? Orice creatori, că toți sunt la fel. Cum a scris vreunul ceva, un fleac, un articolaș, cum nu-i mai ajungi cu prăjina la nas.

Apropo, nu mă mai sunați degeaba, că nu răspund la numere necunoscute. Sunt foarte ocupat.

*În rolul victimei, de Vladimir și Oleg Presniakov, la teatrul Metropolis. Regia: Felix Alexa. Cu: Dana Dogaru, Iulia Colan, Xing Elena Ling, Răzvan Vasilescu, Gabi Costin, Costel Bojog, Vlad Logigan, Dan Aștilean, Elias Ferkin și Marius Manole.

Un altfel de bizon pentru liniștea noastră

Nu știu cât de rentabil e teatrul Act, ca afacere, dar ca teatru e categoric o reușită: repertoriu mic și bine ales, actori foarte buni, public restrâns și care cunoaște, cam asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Mai e și micul ”amănunt” că sala e în așa fel organizată, că nu prea poate pleca melteanul acasă, dacă se plictisește (cum se întâmplă de multe ori la teatrele mari), nemaivorbind de fenomenul ”mobil care sună în timpul piesei”. Sau, cine știe, am avut eu noroc să nu sune nici un mobil de data asta. Nici chiar al meu.

Piesa* pe care am văzut-o la Act e aproape de-o vârstă cu mine, dar încă e foarte bună. Aș zice chiar că timpul a decantat-o, adică i-a lăsat numai partea etern-umană, pe când ”fazele” și expresiile care erau la modă acum trej’ de ani trec practic neobservate. Sinopsis, ca să fie clar: Don, Teach și Bob sunt trei fraieri, un fel de spărgători aspiranți care până la urmă nu dau nici o spargere, deși numai despre asta vorbesc. Teach e mândrul posesor al unui pistol, cu care nu intenționează să împuște pe nimeni, dar pe care îl cară după el because of the way things go these days, expresie de pe vremea lui taică-miu și-a lui unchiu’ Gelu, dar pe care nimeni n-o mai produce astăzi, decât dacă vrea să cadă în penibil.

Deși toți trei actorii joacă impecabil, gloria (și dragostea publicului) merg în primul rând spre interpretul lui Bob, adică spre Marius Florea Vizante. Nu c-aș vrea să le ocultez meritele partenerilor săi de distribuție, dar într-adevăr Vizante scoate un personaj absolut de neuitat din imbecilul de Bob: e-atât de veridic, atât de dezarmat în prostia lui, încât până la sfârșit nu știi dacă să-l bați sau să-l înfiezi. Nici nu e nevoie să-l bați tu, că-l bate pistolarul Teach, la sfârșitul piesei, moment în care publicul (care a râs până atunci de s-a spart) aproape că începe să plângă, când îi aude vocea lui Bob de sub masa unde s-a pitit: ”Bbbă, mie-mi curge sânge din ureche. Bbbă, mie-mi curge sânge din URECHE!”.

MIHAI BUZEA

*American Buffalo, de David Mamet, la teatrul Act. Regia: Cristi Juncu. Cu: Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante.  

Când înverzeşte turcoazul

Hai să mă duc la teatru d-ăsta neconvenţional, îmi zic, că p-alea convenţionale le-am cam bifat, şi-n plus nici nu mă lasă cu sticla de bere în sala de spectacol. Am nimerit în “La Scena”, pe Calea Călăraşi, colţ cu Mântuleasa. Casă veche, boierească, renovată.

Găsesc locul faptei (undeva la mansardă, sub grinzile acoperişului), m-aşez, începe piesa*. Acţiunea mă absoarbe instantaneu: un taximetrist negociază c-o “fetiţă”. Prietena mea se foieşte, apoi şopteşte: “Mai stăm?”. Noroc că prima scenă se termină repede, altfel iar mă trezeam poşetat, ca să nu mai zic de reproşuri: “N-ai tu sănătate dacă nu m-aduci la piese cu lesbiene sau prostituate!”. Poftim mod de raportare la actul artistic...

Apropo de acte sau de raporturi: sunt berechet. Cronometrate, nu aşa! În scena a doua, taximetristul are un act cu o fată-n casă; în al treilea, fata-n casă are un raport cu băiatul stăpânei, şi tot aşa, din raport în act şi din act în raport, defilează prin faţa noastră personajele piramidei sociale. Cronometrăm timpul de acuplare al masculilor din toate clasele, rasele şi masele, cercul închizându-se cu bogătaşul Malcom şi prostituata Irene, cea care deschisese balul. Scriitorul Robert se dă ziarist în patul top-modelului Kelly (scena 7), iar prietena mea comentează: “25 de minute! Nu-i rău deloc pentru un ziarist!”.

Desigur, toate aceste personaje (zece la număr) sunt interpretate de doi actori (un el şi-o ea), ceea ce dă montării piesei un ritm foarte alert – asta e şi ideea, să ţii oamenii în priză, nu să-i laşi s-adoarmă. Adevărat că pentru actori e un efort considerabil, dar amândoi se achită perfect de treabă. În plus, actriţa e şi foarte drăguţă, deşi aici opiniile sunt împărţite (“Ce drăguţă, care drăguţă? Aia-i drăguţă, chiombu' pământului?!”), la fel ca în privinţa sensului titlului: “Păi îi zice-aşa că tot decorul era tras pe albastru, afară de cuvertura de pat, care era verde”, zic eu. “Verde-i leurda aia-a ta”, e de părere Amy, “cuvertura e turcoaz toată ziua. Vezi ce scrii în cronică, că şi-aşa te ştie lumea de daltonist”.

*The Blue Room, de David Hare, la club restaurant La Scena. 

Regia şi distribuţia: Iulia Lumânare şi Radu Micu.

Tailleur pour dames

Atenție la neatenție: eu am crezut că s-a închis stagiunea teatrală și că toată actorimea e-n Vama Veche, cu cățel, cu purcel. M-am înșelat, se pare că sunt unii care încă mai muncesc, că cineva tot trebuie să scoată țara din criză. Dacă toți ne bericim la Stuf, planul cine-l face?!

La teatrul Metropolis, de pildă, se joacă în continuare “A fi sau ce va fi...”, dar cum la asta n-am ajuns deocamdată, vă povestesc azi o piesă* văzută la teatrul lor. E vorba de clasica “Tailleur pour dames” a lui Feydeau, montată în românește sub cel puțin nefericitul titlu “Doctori, femei și alte întâmplări”. Habar n-am ce-a fost în capul ăluia de-a schimbat titlul, dar pot să vă spun clar ce-a fost în capul regizorului: a vrut să facă lumea să râdă. Asta i-a reușit din plin, nu contest nici o clipă, că se hăhăie în sală mai ceva ca la “Garcea și oltenii”, iar publicul pare să fie cam tot ăla. Public de mall, “hai, fată, la teatru, că e cool! Joacă Bendeac, hai, poate ne prindem dacă e gay sau nu e!”. Ce mi-e drag mie Feydeau și problematica pieselor lui, darămite într-o asemenea montare... da' așa-mi trebuie, dacă merg la teatru cu cârdul de prieteni, în loc să mă duc singur: măcar m-aș conversa cu cineva inteligent.

Culmea e că jocul actorilor e chiar bun. Serios, afară de una-două note false (stridențe, “plusări” ca-n scheciurile umoristice de revelion), mi-a plăcut de toți, chiar și de marele Bendeac. Tipul ăsta pur și simplu e altcineva când joacă pe scenă, față de cum joacă în producțiile TV – ca om de teatru, Bendeac știe și arată meserie, e la ani-lumină de vedetuța de pe sticlă. Iar Anca Sigartău și Mirela Zeța își onorează blazonul de actrițe profesioniste: cum s-o uiți pe Sigartău din “Marilena” și pe Zeța din “Restul e tăcere”?!

Pa, fetelor, ne vedem în Vama Veche. Ascultați un sfat gratuit: lăsați-l dracu' pe Feydeau și apucați-vă de ceva serios. Cu bulevardierii ăștia nu faceți nicio brânză.

* Doctori, femei și alte întâmplări, după Georges Feydeau, la teatrul Metropolis. Regia: Emanuel Pârvu. Cu: Anca Sigartău, Adina Popescu, Mirela Zeța, Mihai Bendeac, Adrian Titieni, Emanuel Parvu, Mariana Danescu, Vlad Corbeanu, Gabriel Costin.

 Emanuel PÂRVU, Mariana DANESCU, Vlad CORBEANU, Gabriel COSTIN

Şocaţi-mă pe banii mei

Mi-au lucit ochii când am auzit de-o piesă* cu lesbiene: asta e, moşule! Să mai poftească amicii să-mi zică ”Mişu Pornache”, că le dau cu pornachele în cap. Artă teatrală, domnule! Thalia, chestii!

Un fâs. Nu e o piesă, sunt două piesişoare, fără legătură una cu alta (adică spectatorul ar trebui să facă el singur legătura, pe cât îl ajută capul: pe mine nu m-a ajutat). Lesbiene apar numai în prima piesişoară (”Hanjo”), iar de făcut nu fac nimic, nici o faptă de arme, că nici nu m-am prins ce-i cu ele până la sfârşit, aşteptam ca fraierul să apară ”alea adevăratele”. Desigur că în final apare şi un bărbat (orice ”creaţie” cu lesbiene îl include şi p-ăsta), dar tipul e un muţunache, vai de capul lui.

A doua piesă (”Seijo”)e tot cu două femei şi-un bărbat: frate, soră, iubită (a fratelui). Spre necazul meu, dragostea nu se înfiripă între soră şi iubită (cum era normal, că d-aia dădusem banii pe bilet), ci între soră şi frate. Uite-aşa pleacă omul mofluz de la teatru!

Actorii, pe de altă parte, nu joacă rău deloc, se muncesc cât pot să stoarcă ceva din textul ăsta deştept (ceva, orice, măcar aplauze, dacă nu sens!). Dar ce poţi scoate din scrisul unui nene care îşi spintecă burta la 45 de anişori, de necaz că nu poate stârni o insurecţie anti-americană?!

p.s. Nu v-am convins că piesele sunt slabe? Bun, iată subiectele: o pictoriţă se îndrăgosteşte de o prostituată bolnavă psihic; be mic, un cuplu trăieşte peştind-o pe sora bărbatului, care soră se prostituează şi asta la greu, din ”iubire interzisă” pentru frăţioru-i. Ei?!

MIHAI BUZEA

*Iubiri interzise, de Yukio Mishima, la Teatrul Naţional. Regia: Issey Takizawa. Cu: Kana Hashimoto/Monica Florescu, Teodora Mareş, Carmen Ungureanu, Brânduşa Mircea, Marius Bodochi, Marius Manole.

S-a sfârșit mai rău decât a-nceput!

Cu mult mai rău: vorbesc, desigur, de fosta stagiune teatrală. Am văzut destule piese bune, unele chiar memorabile, dar pe măsură ce se scurta lista, am fost și la unele mai puțin reușite. Asta, zis așa, ca să mă exprim politicos!

Printre cele mai tâmpițele se numără și cea* de la Național, ”S-a sfârșit cum a-nceput”. O piesă de mâna a treia, scrisă de un autor de mâna a doua, acum foarte mult timp. Mai exact, Sean O’Casey a luat o poveste populară și-a prelucrat-o într-o piesuță cu valențe intelectualiste - și mai mult, umoristice! A vrut să scoată din ea o mostră de umor absurd, dar din păcate nu i-a ieșit nimic. Problemele țăranilor sunt aceleași în toată lumea, și-n Irlanda, și-n Rusia, și-n România, dar orășenii nu prea mor de grija lor. Ce, n-au ei destule pe cap?!

Pe scurt, e vorba de eterna bănuială a soțului care pleacă la câmp, la o muncă grea (la coasă, în cazul ăsta), și-și lasă nevasta acasă, ocupată cu o muncă prea ușoară, după mintea lui (gospodăria). ”Ce face ea toată ziua, nu cumva lenevește, pe când eu îmi rup oasele dând la coasă?”, se gândește dumnealui. Așa că propune o schimbare de roluri, pe care muierea (excedată) o acceptă: pleacă ea la câmp și-l lasă pe el acasă. Evident, tăntalăul face numai boacăne, cum era previzibil. Originalitatea lui O’Casey e dată de faptul că-n ajutorul soțului (Mihai Constantin) sare și un prieten (Daniel Badale), încă mai chiaun decât acesta, și amândoi, în strânsă colaborare, dau casa cu susu-n jos (și invers). Replicile pe care și le spun cei doi ar trebui să fie amuzante, dar pe mine nu m-au amuzat deloc: prea erau telefonate. O parte din public le aprecia, totuși, râzând să moară, pe când o altă parte se foia în rânduri dese, la ieșire, de mi-era mie rușine de rușinea actorilor, pe care o-nțeleg prea bine.

Păi de câte ori n-am pățit-o și eu cu câte-un prieten, care cască și dă s-adoarmă când citește vreun articol de-al meu din Cațavencii... ?!

Mihai BUZEA

*S-a sfârșit cum a-nceput, de Sean O’Casey, la Teatrul Național București. Regia: Horațiu Mălăele. Cu: Victoria Dicu, Mihai Constantin, Daniel Badale.