Dudele, un munte prea îndepărtat

După cum prea bine ştiţi, iar am fost pe munte. A treia oară, anul ăsta. Un caca-maca faţă de alţi ani, da, aşa e; dar vina mea-i c-a tot plouat?! Lasă, că se face rapiţa, să fie şi agricultorii fericiţi, că destul îi bate Dumnezeu în anii secetoşi.

Plecăm, deci, din Piaţa Victoriei, în mod tradiţional, deşi dintr-un loc netradiţional (din spatele muzeului Antipa), c-aşa a vrut alde Julius. Echipa: el, eu, Romi (număr nou în peisaj, coleg de muncă de-al lui Julius, băiat salon; oare cum o putea fi prieten cu unul ca Julius?! Da' eu cum pot, dacă e-aşa?!). Aveam de ajuns pe lumină, şoferul i-a dat bici, şi nici nu apucasem să râgâi primele şase beri că deja trecusem de Pietroşiţa. La Moroieni ne-am băgat pe drumul de canton, şi de-acolo ne-au luat hârtoapele-n primire.

Ajungem la Brătei, Liviu ne bagă-n curte, dă vreo două picioare-n câini, să nu ne mai hămăie, pe urmă intrăm toţi în casă şi ne-apucăm de vodcă. Ţigări avea Liviu, gazda, aşa că mă durea la bască. N-am avut totuşi mare spor, de-a mai rămas vodcă, o cantitate imensă, aproape o sticluţă. A pus gheara pe ea calicul de Julius, cică să avem şi pe traseu, că nu se ştie.

Sâmbătă la 9 punct am plecat pe traseu. Deci, la 9 dimineaţa, da? Nu ca alţi puturoşi care dorm de strică patul, până în creierii zilei, şi pe urmă se minunează că de ce-i prinde întunericul pe drum! Noi, harnici ca furnicile.

Harnici, dar habar n-aveam la ce ne înhămasem. Până la golul alpin am tăcut şi-am urcat pe muteşte, că doar ştiam c-avem nevoie de fiecare moleculă de oxigen din plămâni, şi chiar aveam! Nici când am ajuns în gol nu ne-a pălit disperarea imediat, că aveam traseul mascat de creasta muntelui Şutila (noi eram pe coasta muntelui Rătei, pe marcaj cruce roşie). Abia când treceam de Leaota (pe curbă de nivel, bunînţeles, că doar nu eram nebuni să urcăm tot munţoiul ăla ca pe urmă să-l coborâm!) am văzut ce ne aştepta: în faţa noastră, cum eram mai sus, sub vârful Leaota, se întindea drumul pe care-l aveam de parcurs în ziua aia. Imens. Nu ne venea pur şi simplu să credem că ne-am băgat în aşa ceva. Mitarca, Jugureanu, Secările, apoi coborâre în şa, în Curmătura Fiarelor, pe urmă schimbare de direcţie către est, Piatra Albă, Dudele, Bucşa. Toţi ăştia-s munţi, în accepţiunea tipic ciobănească, în sensul de „coastă muntoasă bună de păşunat”. Distanţe inumane, ucigaşe.

Apropo de ciobani: masivul Leaota e plin de stâni, sunt practic una lângă alta, mă şi mir că nu se iau la cafteală. Între ei, poate că nu, dar nouă ne-au făcut-o: un cioban ne-a întrebat de ţigări, noi am zis că n-aveam (chiar nu aveam, dealtfel), omul ne-a lăsat să trecem, dar după vreo 200 de metri, câinii lui lansează o şarjă teribilă împotriva noastră: ne-au înconjurat în câteva secunde, lătrându-ne cu mare, mare înverşunare, la mai puţin de-o juma' de metru de picioarele noastre. Stăteam nemişcaţi ca nişte pari de gard, să nu-i provocăm, dar eu m-am mişcat la un moment dat şi asta i-a făcut să turbeze de tot: nu mai lătrau, acum deja mârâiau cu colţii dezveliţi. Panică!

Ciobanul a venit agale după ei, i-a izgonit, pe urmă noi i-am mulţumit (!) şi-am plecat. Ce era să facem?! Scăpaţi de belea, am devenit deodată foarte guralivi, cu Julius pe post de mare expert chinolog: „Aţi văzut, bă? Aţi văzut? Opt erea, da' numai trei conta, bă, ăialanţi erea paraleli: femela alfa, masculul beta şi masculul alfa! Cum ar fi, adică eu, mă-nţelegi! Io sunt, bă, masculul alfa! Gika, săracul, e femela omega, de pildă...”. Îl ascultam pe nebun debitând, vomitându-şi frustrările, şi-n sinea mea mă gândeam: „Uite, domnule, că au şi femeile dreptatea lor. Se tot miră bietul Julică de ce n-are el noroc la gagici, adică la finalizare, că altfel toate pupezele se lăcomesc să le plimbe cu maşina! Au şi ele instinct, dacă mintea nu le dă afară din casă...”. Când m-am trezit din reverie, zărghitul trăncănea în continuare, dar nu-l asculta nimeni, ca de obicei: Romi fotografia peisajul, iar eu m-am oprit să mă piş.

Am mai avut incidente cu câinii ciobăneşti de pe traseu, dar niciunul la fel de ţeapăn ca ăsta. La un moment dat ajunseserăm să spunem, după ce mai scăpam dintr-un party d-asta cu lătrat (ei) şi încremenit (noi): „A, păi de data asta a fost chiar parfum!”. Ca de obicei, termenul de comparaţie dă dreapta măsură a lucrurilor.

Se făcuse după-amiază târziu când am suit în sfârşit coasta muntelui Dudele, cel care face legătura între masivul Leaota şi masivul Bucegi. Deşi e mult mai puţin cunoscut decât Oticu, marele şef al culmilor de legătură (între Iezer şi Făgăraş, în cazul lui), nici Dudele nu e un munte de doi lei. Cel puţin picioarele noastre, deja făcute terci după atâtea ore de mers, nu l-au simţit câtuşi de puţin ca fiind de doi lei! Şi încă noi n-am urcat decât Dudele Mici, cel care e chiar în traseu, ocolind Dudele Mari, care e puţin excentric faţă de drum. Dacă trebuia să-l urcăm şi p-ăsta, ne vedea Dumnezeu!

Un ultim efort (credeam noi), trecem şi Bucşa şi intrăm în Bucegi. Prin şaua Struga, ne explicase Julius, dând din mâini ca o caractiţă beată (aşa explică el). Când colo, ce să vezi? Intrasem prin şaua Strungăriţa! Până la Strunga mai era o juma' de oră! Julius, Julius...

Am ajuns în final la Strunga, sub care e un refugiu, şi-am căzut laţi. Nu mai puteam. Refugiul era gol, nici nu era nevoie să întindem cortul, când apare o nouă propunere genială: „Băieţi, ce-ar fi să coborâm în Padina, să bem şi noi o bere?!”. Evident, numai creierul performant a numitului Julius putea făta asemenea idee bigubatică.

Romi şi cu mine, alţi doi deştepţi: „Hai”. Şi coborâm. Mergeam deja de 12 ore şi mâncasem doar uscături de prin rucsaci (turtă dulce, biscuiţi, grisine). Ajungem în Padina, acolo, fatalitate! Festivalul de muzică folk „PadinaFest”. Lume, ca la balamuc. Muzica bubuia, în vale se făcuse un orăşel de corturi, la orice fel de tejghea era coadă de alcoolişti care cumpărau bere şi cerşeau ţigări (se vânduse tot tutunul din Padina). Exact ce le trebuia unor oameni rupţi de oboseală, care nu mai voiau decît să doarmă. Tot Julius a dat soluţia: „Mergem la Peştera, dormim la hotel!”. Iar ne luăm după el, eram prea frânţi ca să mai opunem rezistenţă. Evident, la hotel nu era loc nici cât s-arunci un ac, am întins deci cortul, pe întuneric, la malul râului, într-un loc care puţea, că prinprejur se căcau toţi. Nu de putoare ne era, ci de urletele incredibile pe care le scoteau cocalarii ce petreceau la 30 de metri mai jos: „Uă, uă, uă, uă!”, zbierau bărbaţii. „I, i, i, i!” chiuiau femeile, cu inimitabilul accent al ţigăncilor bete, accent specific regăţencelor din clasa de jos. După ce petrecerile s-au mai domolit (n-au durat mult, doar vreo patru ore), cocalarii au început să se dea cu maşinile şi cu ATV-urile pe drum, la un metru de căpăţânile noastre. Singura mea consolare era că Julius era pe locul de la margine, dinspre drum, aşa că dacă un coca ne călca, el ar fi fost primul. Şi eu al doilea, că eram la mijloc. Da' orişicât!

A fost o noapte cumplită, am adormit abia spre dimineaţă. Ne-am trezit cu oasele pulsând de durere, de parcă ne bătuse SS-ul toată noaptea, numai cu lanţul de la bicicletă. La 10 am plecat, după ce-am strâns cortul şi ne-am umplut sticlele cu apă din pârâu. La 11 eram iar la refugiul Strunga, unde ne-am aşezat să mâncăm. Romi ia o gură de apă, o scuipă şi zice: „Io nu pot să beau apa asta!”. Ne dă sticla să mirosim. Într-adevăr, mirosea a canal. Mirosea puternic, nu aşa, o părere, un iz, un damf, nu, domnule! Îţi muta nasul din loc. Îmi desfac şi eu sticla, acelaşi lucru. Julius se face palid: la urcuş, el se lăcomise şi băuse aproape un litru din sticla lui, ca să care mai puţin. Ne-am simţit răzbunaţi.

De la şa am urmat drumul de creastă, pe curba de nivel, peste munţii Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă (treimea inferioară a piciorului vestic al „potcoavei” Bucegilor). Ne-am mai oprit abia la stâna de pe Lucăcilă, unde am cerut indicaţii de la ciobani; n-am prea avut succes. Ciobanii sunt aproape ca pensionarii din marile oraşe, ăia care cunosc câteva străzi în jurul blocului, dar nimic mai mult. I-am tot pisat cu întrebări despre începutul traseului de cruce roşie, care ar fi urmat să ne scoată la Brătei, direct peste piciorul Lucăcilei, paralel cu pârâul Zănoaga, dar habar n-aveau. În final, baciul mai bătrân, nea Aurică, ne-a condus până la un punct care ar fi putut să fie sau să nu fie începutul traseului. N-a fost, evident. Am reuşit totuşi să dăm în marcajul de cruce roşie, în potecă, doar după nişte peripeţii înfiorătoare prin coborâşul de-n-boulea prin pădure: Julius a călcat într-un căcat de urs.

Am ieşit la Brătei şi ne-am conversat cu Liviu, da' nu mai mult de-o juma' de ceas, că eram paradiţi de oboseală. Înainte de plecare am cotrobăit prin rucsacul lui Julius şi i-am confiscat jumatea aia de vodcă de care vă spuneam: e adevărat că el o cărase, da-mi trebuia mie la ceva. Am băut-o repede, ca să previn infecţia stomacală, că doar băusem şi eu, seara, din apa aia care puţea a canal. A funcţionat, c-acum sunt bine-mersi.

Julius are enterocolită. E pe budă de trei zile.

Traseul Nae Popescu

Nu e cazul să încep explicându-vă cine a fost Nae Popescu, pentru că nu ştiu nici eu. Oricum, chiar dacă nu-i cunosc biografia, pot să afirm cu certitudine că a fost un mare munţoman şi un foarte harnic cartograf, dat fiind că a lăsat în urma lui mulţime de hărţi montane. În ceea ce priveşte traseul, posteritatea l-a botezat cu numele lui, datorită eforturilor depuse de el, de Nae, pentru a marca şi promova acest traseu. Care mie îmi place foarte mult, pentru că are ceva din „traseul Negru Vodă”: face legătura între două masive.
E vorba, în acest caz, de Leaota şi Bucegi: prin Târgovişte, Pietroşiţa, Fieni şi Moroieni, ajungi la cantonul Brătei, pe valea cu acelaşi nume. Acolo, evident, totul e închis, nici vorbă să poţi dormi la canton; mai există însă cabana Bratei şi staţia de colectare a apei. Cabana a aparţinut unei fabrici, a fost demult vândută, acum e proprietatea cuiva (oamenii par foarte deranjaţi de turişti...), dar se poate sta la staţie, cu puţin noroc. Norocul şi-l mai face şi omul, dacă-mpinge o sticluţă de ceva, nişte ţigăruşi, poate chiar nişte cash; dar dacă apare o delegaţie de şmecheri de la regia apei, atunci nu mai e nimic de făcut, îţi pui cortul în poiană şi basta. Prea te-ai boierit, înapoi la smerenie!
Prima bucată de traseu, urcuşul prin pădure, e şi cea mai grea. Îţi iese sufletul până te vezi sus, în gol alpin. Pe urmă merge mult mai uşor: vârful Răteiul Mic, apoi Răteiul Mare, apoi Creasta Lungă şi, în sfârşit, vârful Leaota. De acolo mergi tot pe curbă de nivel, ocolind vârfurile (Cumpărata, Jugureanu, Secăriţa), până dai de Curmătura Fiarelor, unde dai de marcaj cu bandă roşie: eşti în traseul de creastă. De acolo ţii tot spre est, spre stânga, fentezi toate vârfurile (Piatra Albă, Dudele Mici, Dudele Mari, Bucşa, plus încă vreo două-trei cărora nu le ştii numele, că nu-s trecute pe hartă). După un ultim urcuş şi un ultim vârf no-name ocolit prin dreapta, ajungi în şaua Strungăriţa. Adică în traseul de creastă al Bucegilor. De acolo poţi coborî direct în Padina sau poţi să mergi pe creastă spre nord, până în şaua Strunga, de unde cobori fie în dreapta, spre Padina, fie spre stânga, spre Moeciu de Sus. Ce-ţi spuneam?! Lucru frumos, curat, isteţ, gata la orice!
La orice, dar pe vreme bună. Noi n-am avut aşa ceva. Ergo, n-am făcut traseul Nae Popescu, ci de la staţie am mers pe conducta de apă până la cariera Lespezi, unde paznicul ne-a dat indicaţii preţioase, printre care şi acela de a ne feri de hoitul de cal: nişte dobitoci de vânători de la Bucureşti au amenajat un observator ca să vâneze urşi, şi-au agăţat în cârlig o carcasă de cal, pe post de nadă. Evident, n-au împuşcat nimic („Ursu' îi mai deştept ca ei”, zicea paznicul), dar au atras populaţie ursină în traseul turistic: „Aveţi de grijă, că îi o ursoaică cu trei pui mici, aia încă-i rea, şi mai e un urs enorm, la vreo 400 de kile, cu ăla n-aveţi treabă că nu iese ziua. Ursoaica numa' îi problema, că umblă după mâncare cu ăia micii”, ne-a explicat el. Ce era să facem?! Am plecat cu Doamne-ajută, şi uite că ne-a ferit norocul de ea şi de puii ei. După ce-am ajuns la rîu am văzut că accesul în Cheile Orzei este interzis, mai nou, aşa c-am respectat interdicţia şi am ocolit prin dreapta, pe sub plaiul Orzea. Am jurat c-o să revenim odată să facem şi traseul ăla „interzis”, că prea e fain. Ajunşi la lac, la Scropoasa, am cam încheiat-o cu adventure trails, că de-acolo am intrat pe drum forestier. Nu chiar de la cabana Scropoasa, ci după ce am trecut şi de cheile Zănoagei. După aia, rutină: cabana Zănoaga, cabana Bolboci, hotelul Coteanu, cabana Padina, hotelul Peştera. Mâncare, bere, televizor (4-1, Timişoara cu Dinamo!), fete de liceu, duş, cocktail cu vodcă şi portocale de Sicilia, somn. Frumos, curat, isteţ... dar cam pe boşorogeală. Unde-s vremurile când dormeam în cort?!
A doua zi, după ce i-am zâmbit recepţionistei (tânără, nurlie, veveriţoasă... mai venim!) am apucat pe bandă albastră până sus, la Piatra Arsă, pe cracul estic al Bucegilor. Nu ne-am oprit la bere, că cerul era negru şi tuna de zor (Iulius o băgase pe mânecă, îi sfârâiau călcâiele), am mers repejor pe fast forward, pe Piciorul Pietrei Arse, până la Stâna Regală. Fix când ne-a venit primul rând de bere, a-nceput şi ploaia.
Am ciocnit în sănătatea lui Grecku, care nu voise să vină cu noi pe munte, pe motiv de vreme rea. El să trăiască şi să fie sănătos!