Raport 2013: să vedem cum ne-o fi norocul

Anul ăsta a debutat cu perspective ceva mai puțin sumbre. Să vedem.

1.     Leaota, partea de vest. Participanți: Julius, Dan, Gika. Un munte foarte izbutit, măcar c-a fost în aprilie, dar vremea a ținut cu  noi. Am urcat din satul Runcu la cabana Leaota, unde am dormit prima noapte, iar de acolo am mers pe traseul de creastă, cu vârfurile Leaota, Râiosul, Cioara și Iuda, cu coborâre în satul Dragoslavele, pe valea Caselor. Nu avem poze.

Perspective pe termen scurt: în week-end-ul de 1 iunie plecăm iar, fie în Penteleu, fie în Mehedinți. Cum ne-o fi norocul!

Raport 2011: ce munți a mai făcut sănătatea noastră

Pentru că suntem atât de tolomaci că uităm de la mână până la gură, văd că-i imperios necesar a nota binișor toate drumurile pe care le facem, că dacă ne bazăm pe arhiva lui Grecku, ne-a văzut Dumnezeu! Mergem pe repede-înapoi și reluăm firul de unde l-am întrerupt ca proștii, încercând ca pe viitor să nu-l mai întrerupem. Deci, în 2011 s-au călcat următorii munți:

1. Bucegi, valea Coștilei. Participanți: Jan, Julius, Gika. Traseu ratat, a trebuit să ne întoarcem. Avem poze.

2. Godeanu – Retezat. Participanți: Jan, Julius, Grecku, Oter. Detalii suplimentare: Oter și-a bușit genunchiul, iar Gika n-a venit pentru că era-n California, dar a regretat c-a lipsit și-a rămas traumatizat până astăzi. Avem poze.

3. Făgăraș, nu cunosc traseul. Participanți: Julius și Yonel. Nu avem poze (există, dar sunt în arhiva lui Yonel).

4. Ciucaș, nu cunosc traseul. Participanți: Jan și Grecku. Nu avem poze (există, dar sunt în arhiva lui Jan).

5. Măcin, creasta Pricopanu. Participanți: Amalia, Speranța, Oter, Gika. Nu am terminat de parcurs toată creasta, mai avem jumătate (poate anul ăsta!). Avem poze.

6. Leaota, partea de est. Participanți: Julius, Romi, Gika. Traseu pe creasta masivului, cu ieșire în Bucegi pe la șaua Strungărița. Avem poze.

7. Bucegi, traseu ratat. Participanți: Julius și Gika. A fost o plimbare de la captarea Brătei spre Padina, cu traversarea cheilor Zănoagei. Ploaia ne-a mâncat norocul! Am dormit la hotelul Peștera, ca ciocoii. Nu avem poze.

Cam asta a fost tot pe 2011. Nici prea-prea, nici foarte-foarte; potrivit. Poza e de la refugiul Coștila, ca să nu existe discuții (am ales-o p-asta pentru că arhiva mea e cheală rău pe 2011).

Plec în Leaota

Cu Dan Andronache și cu maniacul de Julius. M-am nenorocit! Colțari, nu, piolet, nu... ce-o fi, o fi. Sau, după vorba aialanta: fie ce-o fi!

Alegorie cu țigani

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o gașcă de țigani. Fiind ei ceea ce erau, nu puteau face altceva decât să stea ciuci în fața blocului, să spargă semințe și să vorbească despre femei, mereu despre femei, numai despre femei. Până când, într-o bună zi, unul mai coios s-a dus la curve: a futut-o pe Nutzy. Pentru cine nu știe, Nutzy era cea mai cea dintre toate femeile despre care vorbiseră țiganii noștri ani în șir, cu bale la gură: cur, țâțe, craci, mă rog, de-ale profesionistelor. Antologică rămâne seara în care țiganul cel coios (să-l numim ”Inițiatorul”) s-a întors triumfător în fața blocului, s-a întins alene după punga cu semințe, a scuipat primele coji și-a anunțat:

- Am futut-o pă Nutzy, mânca-v-aș pulicica voastră.

Este inutil să vă descriu șocul și fascinația celorlalți țigani, precum și venerația cu care au ascultat povestirea Inițiatorului: cum știe Nutzy să facă treabă, cu toate alea care i le-a dat ele Dumnezeu drăguțul, pupa-i-aș buca lui: cur, țâțe, craci, ați prins ideea. Și așa frumos povestea Inițiatorul, și cu atâta fascinație îl ascultau ceilalți țigani, încât noaptea s-a scurs pe nesimțite și dimineața i-a găsit pe toți epuizați – pe Inițiator, de contemplarea propriei glorii, reflectată în ochii avizi ai celorlalți; pe ceilalți, copleșiți de un sentiment de venerație pentru Inițiator, de dispreț pentru propria nimicnicie și de hotărâre diamantină să fute și ei ceva, orice. Bine, nu pe Nutzy, aia e o zee, dar orișicât, mai sunt și alte boarfe!

Seara următoare s-au întâlnit iar la o sămânță. Dar, ciudat, de data asta Inițiatorul n-a mai avut același succes, nici pe departe, deși a spus iar povestea din ajun, cu curul, țâțele și cracii lui Nutzy, ba a mai și înflorit-o pe ici pe colo, văzând că pierde atenția auditoriului său țigănesc. Dar nu a fost nimic de făcut, chiar nimic: deși le-a explicat cu lux de amănunte cum o suge Nutzy și cum ia pe toate părțile și face și drege, țiganii nu-l mai ascultau, fiecare era dus pe gânduri, punându-și la punct propria agendă. Într-un efort final de a-și conserva proaspătul prestigiu, Inițiatorul a propus:

- Bă, mânca-v-aș pula voastră, uite cum facem: ieșim de mâine în treabă, că nu se mai poate așa! Face fiecare bani cum știe pula lui, tâlhărește, dă în cap, face la buzunare, ia lanțul dă la gâții babelor, morții mă-sii. Da’ cu banii merge la futut, c-aveți și voi o vârstă, gata cu laba, gata cu duhul blândeții! Vă râde lumea ca pă sparți. Și la anul ne vedem tot acilea, pulelor: fiecare dă raportul ce-a futut! Care te bagi la proiect?

Nu era nevoie de atâta muncă de convingere: țiganii s-au băgat toți. Asta aveau și ei în cap, să se lase de labă și să se-apuce de curve, că simțeau că le venise și lor vremea. Au jurat toți. Și-au scuipat pe degete, pe index și pe mijlociu, și s-au tăiat cu bricegele, cum e moda la țigani: p-ăla care nu se ține de jurământ, nu-l mai primim în țigănie! Și să-i moară și pula, ca lui Ceaușescu!

A trecut un an. Paroliști, țiganii au venit toți. Au început să se laude:

- Bă, io pă Suzy am futut-o! Haoleo, ce femeie, să-nnebunesc! Nu-i ca Nutzy, da-i pe-aproape, să-mi saie ochii dacă mint!, spunea unul mai mic și mai pricăjit.

Altul, cu o mustață subțire, ca o dungă de căcat atent trasată sub nas, se umfla și el în pene:

- Io, bă, am futut o tătăroaică din Dobrogea, n-o știți voi! Mai micuță, bă, da’ cu carnea pă ea tare ca piatra, neam dă neamul vostru n-a bunghit așa ceva!

Un al treilea încerca mai degrabă să se scuze:

- Bă, io am stat pe mic, că nu mi-a mers bine cu banii! Am futut d-astea mai ieftine, pă Miți, pă Găbița, pă Niculina! Fete bune, bă, face ce le zici, stă cum le pui, n-ai treabă cu ele! E-adevărat că le fute toți, da’ ce, gaura lor nu merge?!

Inițiatorul prezida luminata adunare, scuipând înțelepțește cojile de „floare”:

- Nu e rău, pulelor. Da’ să vă zic io una și mai tare: anul ăsta am futut-o pă...

- Pă?!, întreabă toți, cu ochii scoși din cap și salivând de invidie.

- Tot pă Nutzy!, zice Inițiatorul.

Ceilalți nu erau impresionați. Chiar deloc:

- Păi... atât?!

- Ce, bă, ce?, se rățoiește Inițiatorul. Vrei să zici că Nutzy nu e pizdă bună? Cum, bă? Păi neam de neamul mă-tii n-a avut parte dă sloboaze ca ale ei! Ia mai taci în pula mea! Ne vedem peste încă un an, tot aici, și-atunci să vă văd!

Adunarea din al doilea an a fost mult mai relaxată, că țiganii erau de-acum siguri pe ei, trecuseră prin multe. I-au dat raportul Inițiatorului: că au bifat-o și pe Mariana Cur-de-Fier, și pe Getta Strâmba, și pe Ofelia Găozara, și pe Mimi Picea, și pe Beti de la Piață, și pe Colivăreasa, și pe Corcodușa, și pe Laura Gaura, ba chiar și pe Pensionara Porno (asta le făcuse reducere de grup). Inițiatorul îi asculta în tăcere, clătinând aprobator din capul lui deștept. În cele din urmă, când țiganii au tăcut și ei, Inițiatorul a rămas cu ochii-n zare, ștergându-și din când în când, de pe buza de jos, cojile încleiate în scuipat. În cele din urmă, liniștea i s-a părut ciudată, așa că și-a plecat ochii spre țiganii săi. I-a întrebat contrariat:

- Ce beliți ochii la mine, pulelor?

- Păi, tu... nimic?, a cutezat unul dintre ei.

Inițiatorul a zâmbit superior, cu toată mila:

- Io am futut-o tot pă Nutzy!, le-a răspuns condescendent, ca omul care știe multe.

- Păi... atât?!, s-a mirat altul.

- Ce, e puțin? Vrei să zici că Nutzy nu e cea mai tare pizdă?

- Ba da, este, cum să nu. Doar că, vezi, între timp am futut-o toți. Credeam că vii și tu cu ceva nou!, a îndrăznit al treilea.

Inițiatorul s-a înfuriat:

- Bă, cât sunteți de mici! În materie de femei, nu cantitate se cere, bă, ci calitate! Aici este chestia: dacă io oricum fut cea mai tare fetișoară, ce dracul să mai pierd aiurea timp și bani pă la Pensionara Porno? Vezi, că sunteți proști?

Cei trei țigani s-au uitat lung la Inițiator... era ultima privire pe care i-o acordau în calitate de Inițiator.

- Te-oi fi însurat cu Nutzy, mă, și noi nu știam!, i-a aruncat unul dintre ei, peste umăr, în timp ce plecau hăhăind.

Dar țigănia-i țigănie și jurământu-i jurământ. Așa că cei patru prieteni au continuat să se întâlnească an de an și să-și povestească expedițiile lor de cuceritori; dar, curios, numai trei vorbeau. Al patrulea tăcea, nu din vocație, ci din obligație. Când era întrebat, răspundea, dar scurt:

- Păi io, bă, tot la Nutzy am fost și anul ăsta...

Dudele, un munte prea îndepărtat

După cum prea bine ştiţi, iar am fost pe munte. A treia oară, anul ăsta. Un caca-maca faţă de alţi ani, da, aşa e; dar vina mea-i c-a tot plouat?! Lasă, că se face rapiţa, să fie şi agricultorii fericiţi, că destul îi bate Dumnezeu în anii secetoşi.

Plecăm, deci, din Piaţa Victoriei, în mod tradiţional, deşi dintr-un loc netradiţional (din spatele muzeului Antipa), c-aşa a vrut alde Julius. Echipa: el, eu, Romi (număr nou în peisaj, coleg de muncă de-al lui Julius, băiat salon; oare cum o putea fi prieten cu unul ca Julius?! Da' eu cum pot, dacă e-aşa?!). Aveam de ajuns pe lumină, şoferul i-a dat bici, şi nici nu apucasem să râgâi primele şase beri că deja trecusem de Pietroşiţa. La Moroieni ne-am băgat pe drumul de canton, şi de-acolo ne-au luat hârtoapele-n primire.

Ajungem la Brătei, Liviu ne bagă-n curte, dă vreo două picioare-n câini, să nu ne mai hămăie, pe urmă intrăm toţi în casă şi ne-apucăm de vodcă. Ţigări avea Liviu, gazda, aşa că mă durea la bască. N-am avut totuşi mare spor, de-a mai rămas vodcă, o cantitate imensă, aproape o sticluţă. A pus gheara pe ea calicul de Julius, cică să avem şi pe traseu, că nu se ştie.

Sâmbătă la 9 punct am plecat pe traseu. Deci, la 9 dimineaţa, da? Nu ca alţi puturoşi care dorm de strică patul, până în creierii zilei, şi pe urmă se minunează că de ce-i prinde întunericul pe drum! Noi, harnici ca furnicile.

Harnici, dar habar n-aveam la ce ne înhămasem. Până la golul alpin am tăcut şi-am urcat pe muteşte, că doar ştiam c-avem nevoie de fiecare moleculă de oxigen din plămâni, şi chiar aveam! Nici când am ajuns în gol nu ne-a pălit disperarea imediat, că aveam traseul mascat de creasta muntelui Şutila (noi eram pe coasta muntelui Rătei, pe marcaj cruce roşie). Abia când treceam de Leaota (pe curbă de nivel, bunînţeles, că doar nu eram nebuni să urcăm tot munţoiul ăla ca pe urmă să-l coborâm!) am văzut ce ne aştepta: în faţa noastră, cum eram mai sus, sub vârful Leaota, se întindea drumul pe care-l aveam de parcurs în ziua aia. Imens. Nu ne venea pur şi simplu să credem că ne-am băgat în aşa ceva. Mitarca, Jugureanu, Secările, apoi coborâre în şa, în Curmătura Fiarelor, pe urmă schimbare de direcţie către est, Piatra Albă, Dudele, Bucşa. Toţi ăştia-s munţi, în accepţiunea tipic ciobănească, în sensul de „coastă muntoasă bună de păşunat”. Distanţe inumane, ucigaşe.

Apropo de ciobani: masivul Leaota e plin de stâni, sunt practic una lângă alta, mă şi mir că nu se iau la cafteală. Între ei, poate că nu, dar nouă ne-au făcut-o: un cioban ne-a întrebat de ţigări, noi am zis că n-aveam (chiar nu aveam, dealtfel), omul ne-a lăsat să trecem, dar după vreo 200 de metri, câinii lui lansează o şarjă teribilă împotriva noastră: ne-au înconjurat în câteva secunde, lătrându-ne cu mare, mare înverşunare, la mai puţin de-o juma' de metru de picioarele noastre. Stăteam nemişcaţi ca nişte pari de gard, să nu-i provocăm, dar eu m-am mişcat la un moment dat şi asta i-a făcut să turbeze de tot: nu mai lătrau, acum deja mârâiau cu colţii dezveliţi. Panică!

Ciobanul a venit agale după ei, i-a izgonit, pe urmă noi i-am mulţumit (!) şi-am plecat. Ce era să facem?! Scăpaţi de belea, am devenit deodată foarte guralivi, cu Julius pe post de mare expert chinolog: „Aţi văzut, bă? Aţi văzut? Opt erea, da' numai trei conta, bă, ăialanţi erea paraleli: femela alfa, masculul beta şi masculul alfa! Cum ar fi, adică eu, mă-nţelegi! Io sunt, bă, masculul alfa! Gika, săracul, e femela omega, de pildă...”. Îl ascultam pe nebun debitând, vomitându-şi frustrările, şi-n sinea mea mă gândeam: „Uite, domnule, că au şi femeile dreptatea lor. Se tot miră bietul Julică de ce n-are el noroc la gagici, adică la finalizare, că altfel toate pupezele se lăcomesc să le plimbe cu maşina! Au şi ele instinct, dacă mintea nu le dă afară din casă...”. Când m-am trezit din reverie, zărghitul trăncănea în continuare, dar nu-l asculta nimeni, ca de obicei: Romi fotografia peisajul, iar eu m-am oprit să mă piş.

Am mai avut incidente cu câinii ciobăneşti de pe traseu, dar niciunul la fel de ţeapăn ca ăsta. La un moment dat ajunseserăm să spunem, după ce mai scăpam dintr-un party d-asta cu lătrat (ei) şi încremenit (noi): „A, păi de data asta a fost chiar parfum!”. Ca de obicei, termenul de comparaţie dă dreapta măsură a lucrurilor.

Se făcuse după-amiază târziu când am suit în sfârşit coasta muntelui Dudele, cel care face legătura între masivul Leaota şi masivul Bucegi. Deşi e mult mai puţin cunoscut decât Oticu, marele şef al culmilor de legătură (între Iezer şi Făgăraş, în cazul lui), nici Dudele nu e un munte de doi lei. Cel puţin picioarele noastre, deja făcute terci după atâtea ore de mers, nu l-au simţit câtuşi de puţin ca fiind de doi lei! Şi încă noi n-am urcat decât Dudele Mici, cel care e chiar în traseu, ocolind Dudele Mari, care e puţin excentric faţă de drum. Dacă trebuia să-l urcăm şi p-ăsta, ne vedea Dumnezeu!

Un ultim efort (credeam noi), trecem şi Bucşa şi intrăm în Bucegi. Prin şaua Struga, ne explicase Julius, dând din mâini ca o caractiţă beată (aşa explică el). Când colo, ce să vezi? Intrasem prin şaua Strungăriţa! Până la Strunga mai era o juma' de oră! Julius, Julius...

Am ajuns în final la Strunga, sub care e un refugiu, şi-am căzut laţi. Nu mai puteam. Refugiul era gol, nici nu era nevoie să întindem cortul, când apare o nouă propunere genială: „Băieţi, ce-ar fi să coborâm în Padina, să bem şi noi o bere?!”. Evident, numai creierul performant a numitului Julius putea făta asemenea idee bigubatică.

Romi şi cu mine, alţi doi deştepţi: „Hai”. Şi coborâm. Mergeam deja de 12 ore şi mâncasem doar uscături de prin rucsaci (turtă dulce, biscuiţi, grisine). Ajungem în Padina, acolo, fatalitate! Festivalul de muzică folk „PadinaFest”. Lume, ca la balamuc. Muzica bubuia, în vale se făcuse un orăşel de corturi, la orice fel de tejghea era coadă de alcoolişti care cumpărau bere şi cerşeau ţigări (se vânduse tot tutunul din Padina). Exact ce le trebuia unor oameni rupţi de oboseală, care nu mai voiau decît să doarmă. Tot Julius a dat soluţia: „Mergem la Peştera, dormim la hotel!”. Iar ne luăm după el, eram prea frânţi ca să mai opunem rezistenţă. Evident, la hotel nu era loc nici cât s-arunci un ac, am întins deci cortul, pe întuneric, la malul râului, într-un loc care puţea, că prinprejur se căcau toţi. Nu de putoare ne era, ci de urletele incredibile pe care le scoteau cocalarii ce petreceau la 30 de metri mai jos: „Uă, uă, uă, uă!”, zbierau bărbaţii. „I, i, i, i!” chiuiau femeile, cu inimitabilul accent al ţigăncilor bete, accent specific regăţencelor din clasa de jos. După ce petrecerile s-au mai domolit (n-au durat mult, doar vreo patru ore), cocalarii au început să se dea cu maşinile şi cu ATV-urile pe drum, la un metru de căpăţânile noastre. Singura mea consolare era că Julius era pe locul de la margine, dinspre drum, aşa că dacă un coca ne călca, el ar fi fost primul. Şi eu al doilea, că eram la mijloc. Da' orişicât!

A fost o noapte cumplită, am adormit abia spre dimineaţă. Ne-am trezit cu oasele pulsând de durere, de parcă ne bătuse SS-ul toată noaptea, numai cu lanţul de la bicicletă. La 10 am plecat, după ce-am strâns cortul şi ne-am umplut sticlele cu apă din pârâu. La 11 eram iar la refugiul Strunga, unde ne-am aşezat să mâncăm. Romi ia o gură de apă, o scuipă şi zice: „Io nu pot să beau apa asta!”. Ne dă sticla să mirosim. Într-adevăr, mirosea a canal. Mirosea puternic, nu aşa, o părere, un iz, un damf, nu, domnule! Îţi muta nasul din loc. Îmi desfac şi eu sticla, acelaşi lucru. Julius se face palid: la urcuş, el se lăcomise şi băuse aproape un litru din sticla lui, ca să care mai puţin. Ne-am simţit răzbunaţi.

De la şa am urmat drumul de creastă, pe curba de nivel, peste munţii Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă (treimea inferioară a piciorului vestic al „potcoavei” Bucegilor). Ne-am mai oprit abia la stâna de pe Lucăcilă, unde am cerut indicaţii de la ciobani; n-am prea avut succes. Ciobanii sunt aproape ca pensionarii din marile oraşe, ăia care cunosc câteva străzi în jurul blocului, dar nimic mai mult. I-am tot pisat cu întrebări despre începutul traseului de cruce roşie, care ar fi urmat să ne scoată la Brătei, direct peste piciorul Lucăcilei, paralel cu pârâul Zănoaga, dar habar n-aveau. În final, baciul mai bătrân, nea Aurică, ne-a condus până la un punct care ar fi putut să fie sau să nu fie începutul traseului. N-a fost, evident. Am reuşit totuşi să dăm în marcajul de cruce roşie, în potecă, doar după nişte peripeţii înfiorătoare prin coborâşul de-n-boulea prin pădure: Julius a călcat într-un căcat de urs.

Am ieşit la Brătei şi ne-am conversat cu Liviu, da' nu mai mult de-o juma' de ceas, că eram paradiţi de oboseală. Înainte de plecare am cotrobăit prin rucsacul lui Julius şi i-am confiscat jumatea aia de vodcă de care vă spuneam: e adevărat că el o cărase, da-mi trebuia mie la ceva. Am băut-o repede, ca să previn infecţia stomacală, că doar băusem şi eu, seara, din apa aia care puţea a canal. A funcţionat, c-acum sunt bine-mersi.

Julius are enterocolită. E pe budă de trei zile.

Traseul Nae Popescu

Nu e cazul să încep explicându-vă cine a fost Nae Popescu, pentru că nu ştiu nici eu. Oricum, chiar dacă nu-i cunosc biografia, pot să afirm cu certitudine că a fost un mare munţoman şi un foarte harnic cartograf, dat fiind că a lăsat în urma lui mulţime de hărţi montane. În ceea ce priveşte traseul, posteritatea l-a botezat cu numele lui, datorită eforturilor depuse de el, de Nae, pentru a marca şi promova acest traseu. Care mie îmi place foarte mult, pentru că are ceva din „traseul Negru Vodă”: face legătura între două masive.
E vorba, în acest caz, de Leaota şi Bucegi: prin Târgovişte, Pietroşiţa, Fieni şi Moroieni, ajungi la cantonul Brătei, pe valea cu acelaşi nume. Acolo, evident, totul e închis, nici vorbă să poţi dormi la canton; mai există însă cabana Bratei şi staţia de colectare a apei. Cabana a aparţinut unei fabrici, a fost demult vândută, acum e proprietatea cuiva (oamenii par foarte deranjaţi de turişti...), dar se poate sta la staţie, cu puţin noroc. Norocul şi-l mai face şi omul, dacă-mpinge o sticluţă de ceva, nişte ţigăruşi, poate chiar nişte cash; dar dacă apare o delegaţie de şmecheri de la regia apei, atunci nu mai e nimic de făcut, îţi pui cortul în poiană şi basta. Prea te-ai boierit, înapoi la smerenie!
Prima bucată de traseu, urcuşul prin pădure, e şi cea mai grea. Îţi iese sufletul până te vezi sus, în gol alpin. Pe urmă merge mult mai uşor: vârful Răteiul Mic, apoi Răteiul Mare, apoi Creasta Lungă şi, în sfârşit, vârful Leaota. De acolo mergi tot pe curbă de nivel, ocolind vârfurile (Cumpărata, Jugureanu, Secăriţa), până dai de Curmătura Fiarelor, unde dai de marcaj cu bandă roşie: eşti în traseul de creastă. De acolo ţii tot spre est, spre stânga, fentezi toate vârfurile (Piatra Albă, Dudele Mici, Dudele Mari, Bucşa, plus încă vreo două-trei cărora nu le ştii numele, că nu-s trecute pe hartă). După un ultim urcuş şi un ultim vârf no-name ocolit prin dreapta, ajungi în şaua Strungăriţa. Adică în traseul de creastă al Bucegilor. De acolo poţi coborî direct în Padina sau poţi să mergi pe creastă spre nord, până în şaua Strunga, de unde cobori fie în dreapta, spre Padina, fie spre stânga, spre Moeciu de Sus. Ce-ţi spuneam?! Lucru frumos, curat, isteţ, gata la orice!
La orice, dar pe vreme bună. Noi n-am avut aşa ceva. Ergo, n-am făcut traseul Nae Popescu, ci de la staţie am mers pe conducta de apă până la cariera Lespezi, unde paznicul ne-a dat indicaţii preţioase, printre care şi acela de a ne feri de hoitul de cal: nişte dobitoci de vânători de la Bucureşti au amenajat un observator ca să vâneze urşi, şi-au agăţat în cârlig o carcasă de cal, pe post de nadă. Evident, n-au împuşcat nimic („Ursu' îi mai deştept ca ei”, zicea paznicul), dar au atras populaţie ursină în traseul turistic: „Aveţi de grijă, că îi o ursoaică cu trei pui mici, aia încă-i rea, şi mai e un urs enorm, la vreo 400 de kile, cu ăla n-aveţi treabă că nu iese ziua. Ursoaica numa' îi problema, că umblă după mâncare cu ăia micii”, ne-a explicat el. Ce era să facem?! Am plecat cu Doamne-ajută, şi uite că ne-a ferit norocul de ea şi de puii ei. După ce-am ajuns la rîu am văzut că accesul în Cheile Orzei este interzis, mai nou, aşa c-am respectat interdicţia şi am ocolit prin dreapta, pe sub plaiul Orzea. Am jurat c-o să revenim odată să facem şi traseul ăla „interzis”, că prea e fain. Ajunşi la lac, la Scropoasa, am cam încheiat-o cu adventure trails, că de-acolo am intrat pe drum forestier. Nu chiar de la cabana Scropoasa, ci după ce am trecut şi de cheile Zănoagei. După aia, rutină: cabana Zănoaga, cabana Bolboci, hotelul Coteanu, cabana Padina, hotelul Peştera. Mâncare, bere, televizor (4-1, Timişoara cu Dinamo!), fete de liceu, duş, cocktail cu vodcă şi portocale de Sicilia, somn. Frumos, curat, isteţ... dar cam pe boşorogeală. Unde-s vremurile când dormeam în cort?!
A doua zi, după ce i-am zâmbit recepţionistei (tânără, nurlie, veveriţoasă... mai venim!) am apucat pe bandă albastră până sus, la Piatra Arsă, pe cracul estic al Bucegilor. Nu ne-am oprit la bere, că cerul era negru şi tuna de zor (Iulius o băgase pe mânecă, îi sfârâiau călcâiele), am mers repejor pe fast forward, pe Piciorul Pietrei Arse, până la Stâna Regală. Fix când ne-a venit primul rând de bere, a-nceput şi ploaia.
Am ciocnit în sănătatea lui Grecku, care nu voise să vină cu noi pe munte, pe motiv de vreme rea. El să trăiască şi să fie sănătos!

Raport 2003: azi, Leaota

Cel mai nașpa, când e vorba de masivul Leaota, e să te dumirești unde anume se află. Că fiecare munte e undeva, da Leaota pare să fie peste tot și nicăieri. Dacă nu credeți, faceți proba: luați cinci munțomani (care să nu se cunoască între ei) și întrebați-i unde-i Leaota. Care sunt liniile de demarcație, de separare față de alți munți? Există, într-adevăr, posibilitatea ca voi să primiți cinci răspunsuri identice, iar eu să mănânc căcat. Posibilitatea este însă foarte mică.

Spun cinstit că habar n-am unde-i Leaota, chit c-am fost acolo de cel puțin 10-12 ori. Da, dar am fost într-un singur loc! Tot ce știu e c-ajungeam în orașul Pietroșița și de-acolo mergeam pe sub linia transportoare, aia care duce bucăți de munte din cariera de la Lespezi până la fabrica din Fieni, să facă ciment din ele, să vândă și țărișoara asta ceva la export, că bășica numită ”Duster” tot va plesni la un moment dat. Ei bine, de pe drumul asfaltat făceam undeva la stânga, intram adânc în munte și puneam corturile într-o poiană. Teoria era că ne băgam în peștera Rătei, ca să facem pe marii speologi, da’ în practică ne bețivăneam în poiană până la loc comanda, de ne lua mama dracului (odată, unul a și căzut în rîu!). Ei bine, în 2003 a fost ceva special, că nefericitul de Grecku era în Franța, la Vannes (după gagici, ce credeați?!), iar eu eram pe stop cu băutura, nu mai știu de ce (deși, dacă stau bine să mă gândesc, în anul ăla alergam la maraton, în mod serios). Profitând deci de absența lui Grecku (care mă bate la cap de-mi vine să-l strâng de gât, e mai rău ca cinșpe soacre!) și de mahmureala de-a doua zi a băieților (cel căzut în rîu nici nu s-a urnit din cort, până pe la vreo patru după-masă), m-am sculat la șapte dimineața și-am urcat pe firul apei, pe Valea Răteiului, iar după vreo trei ore de urcuș am luat-o cumva stânga, pieptiș prin pădure. Am făcut o buclă mare de tot, apoi am cârmit dreapta și am ieșit într-un traseu marcat (cruce roșie, parcă), care urca în continuare spre traseul de creastă. M-aș mai fi dus, că prea era mare fericirea de-a putea merge liniștit pe munte fără cloncănitul lui Grecku pe cap, dar mi-era că se trezesc amicii și pleacă la București fără mine, că erau în stare (pe urmă s-ar fi lăudat cu ce farsă grozavă mi-au făcut ei!).

Așa că am traversat o mică creastă, înapoi spre apa Răteiului, și-am coborât liniștit pe drumul forestier care te scoate în șoseaua asfaltată, cam în dreptul taberei de la Dobrești, iar de-acolo, hopa-hopa pe șosea și-apoi pe drumul de întoarcere către poiană. Ziceam să măresc compasul, că de când m-or fi așteptând oamenii ăia, li s-au lungit urechile, or sta cu bagajele strânse și cu motoarele pornite. Când am ajuns, liniște și pace. Abia după vreo oră (adică pe la unu, unu și ceva!) scoate Caisă capul din cort: ”Ce, domnu’ Gikă, te-ai și trezit?!”.

p.s. Și totuși, unde este Leaota? Se pare că limita vestică a masivului ăstuia e Culoarul Rucăr-Bran, iar cea estică (mult mai difuză) e ”culoarul” alcătuit de pârâul Băngăleasa la nord și pârâul Bratei la sud, cu continuare pe râul Ialomița, (ce izvorăște din inima Bucegilor). În nord, Leaota dă în Bran, iar spre sud sunt Pietroșița, Fieniul și Curtea de Argeș. Unde, apropo, e biserica Sfântul Nicolae cel Mare, care bate la cur mânăstirea meșterului Manole. Aviz celor instruiți, ca să nu stea degeaba la îmbulzeală cu prostimea!

Unde este Cloverfest?

Intrebarea pare simplă. Răspunsul, însă, nu-i deloc așa simplu!

Pentru cei care-au pierdut începutul emisiunii, o s-o luăm de la zero, ab ovo, cum spuneau latinii (strămoșii noștri, Samo, da?): Cloverfest este un festival de muzică live, unde se interpretează în general cover-uri, se consumă bere, țuică și ciorbă la cazan (ba chiar și fasole cazonă, pentru cei mai cu dare de mână!), se admiră munții patriei și se vrăjesc diverse domnișoare. Adică se vrăjesc alea mai proaste, care trebuie vrăjite, alea deștepte vrăjesc ele pe cine au interesul să vrăjească. Dar să lăsăm truismele astea de copii mici, că doar știți prea bine cum devine chestia.

Acum, eu n-am fost niciodată la Cloverfest. Pentru c-a avut Haripă grijă mare-mare să n-ajung, că-i suflam toate gagicile (el e mai mototol cu fetele, pe cand eu sunt spirt! Cu toată modestia, fie spus...). Așa că anul trecut a programat Ediția Zero exact când eram eu în Rodna, iar anul ăsta a pus Ediția Unu când eram plecat în Căliman. Și m-a lăsat cu buza umflată, ca un om meschin și ciudos ce se află: ce, parcă puteam să i le suflu chiar pe toate?! Mai rămânea și pentru el vreo ochelaristă, vreo filoloagă, ceva... !

Mă rog, să trecem, că nici Haripă nu e subiectul postului. Subiectul este ”Unde este Cloverfest?”, așa cum dealtfel am și precizat din titlu. Cloverfest se ține în satul Muscel, asta e clar; dar unde anume e satul Muscel, aici e chichirezul!

Eu am zis că satul ăsta se află în munții Leaota, dar alde Haripă susține cu îndârjire, chelălăind ca o hienă, că se află în masivul Bucegi. Acum, dacă admitem (și admitem!) că frontiera dintre cele două masive se află pe pârâul Băngăleasa la nord și pe pârâul Bratei la sud (cu continuare pe râul Ialomița), e destul de limpede cine are dreptate: dacă Muscelul e la vest de această frontieră, eu am; dacă e la est, Haripă are!

Ce ziceți, copii? Vă uitați și voi pe-o hartă, așa doar de chichi-michi, să-l umilim pe Haripă, să-și bage mințile-n cap și să ne cheme și pe noi toți la anul, la Cloverfest Ediția Doi?

Uite Leaota, nu e Leaota

Spre marele meu regret, nu am ragaz nici sa raspund ultimului comment, nici sa postez ce-am mai scribalit in ultima saptamana, de cand imi face mouse-ul figuri, si a trebuit sa ma descurc cu tastatura.
Nu am ragaz pentru ca plec iar pe munte - dar insa nu stiu pe ce munte! Eu zic ca e Leaota, dar s-ar putea sa fie "dosul" Bucegilor, mai stii?!
Ergo: daca intreaba cineva de mine (putin probabil, dar mai stii pacatele?!), raspunsul este: "Nu stiu sigur, da' cre' ca s-a dat la dos!"
Vreme buna urez tuturor celor care raman in oras, cu mentiune speciala pentru ai de lucreaza si-n week-end; Edi, nu te schimonosi, ca nu la tine m-am gandit numaidecat!