Raport 2009: azi, Rodnei

E-adevărat că mai fusesem în munții Rodnei, dar tocmai în 1995... alte vremuri. Așa c-am plecat iar în 2009, în ideea că masivul ăsta e-atât de departe de București, că îl vezi de două ori în viață și ți-ajunge. Se pune întrebarea: nu-ți ajunge să-l vezi o singură dată?! Păi, nu prea. Mergi o dată și nu înțelegi nimic din el, abia a doua oară vine figura ’oață, ca să zic așa. În cazul nostru, figura asta ’oață a venit la sfârșit, când am coborât de pe Pietrosu. Dar mai bine s-o iau cu începutul.

De la București până la Borșa e o zi întreagă de mers, și asta cu condiția să fii bun șofer și să ai și-o mașină țeapănă pe mână (nu e cazul meu, dar e cazul prietenilor). La Borșa ne-am tras la o pensiune, seara, iar a doua zi am luat un autobuz local care ne-a lăsat la Pasul Rotunda, și de-acolo, dă-i bătăie pe traseu. Pe dungă roșie, normal, că apucasem pe marcajul de creastă; seara eram la lac, la Lala Mare (știu, sunt multe ”la”-uri, dar ce să le fac eu?!).

De aici încolo nu mai e nimic interesant de povestit, adică să se fi întâmplat altceva decât se întâmplă totdeauna pe un munte reușit. Vremea a ținut cu noi, am izbutit să nu greșim traseul (minune mare!), am avut parte și de foc, în fiecare seară... mă rog, ca pe munte. În a patra zi ne trăgeam binișor în poze, sus pe Pietrosul Rodnei, și de-acolo am început coborârea spre Borșa. E, coborârea asta ne-a ucis!

Chestia e că diferența de nivel e foarte mare, aproape 2000 de metri; gândiți-vă ce-a însemnat pentru bietele noastre picioare, care numai odihnite nu se poate spune că erau, după patru zile de traseu (mers de dimineața până seara). Am crezut că ne dăm duhul până jos, în Borșa. Bunînțeles, singura noastră consolare era că ne tot întâlneam și cu unii care urcau... slabă consolare, că erau și niște șmecheri care urcau cu mașina. Chiar dacă pare greu de crezut, se poate ajunge cu mașina până la stația meteo de sub vârf! Evident, trebuie să n-ai nici o milă de mașina aia, altfel nu merge.

Nici nu-i de mirare că era vorba de o mașină de serviciu. Uite pe ce se duc banii contribuabililor, sireacii!

Raport 2010: azi, Căliman

Dacă aveți vreodată chef să faceți creasta Călimanului, iată aici câteva ponturi, care s-ar putea să vă ajute, cine știe:

- Pornind din est, poți accesa creasta din satul Păltiniș (pe dungă roșie) sau direct din Gura Haitii (pe punct albastru). Primul traseu te plimbă prin pădure de te-adoarme, dar e mai lin la urcuș. Al doilea e mai scurt și urcușul e mai abrupt, dar e prost marcat.

- În prima zi mergeți până la stația meteo, dar nu mai departe. Pe hartă apare un loc de campare la Șaua Negoiului Unguresc, dar e țeapă: unul din izvoare e secat, celălalt nu mai are nici el mult, iar locurile de cort sunt jos de tot în vale. Nu merită. Și oricum, scutești doar o oră din drum.

- A doua zi mergeți până în Curmătura Tihului și acolo campați. E apă și sunt și locuri de cort. Noi n-am ajuns până acolo, dar ni s-a confirmat din trei surse (un meteorolog, un salvamont și un geolog ciupercar; doar n-or minți toți, mai dă-i dracului!).

- A treia seara campați în Poiana de Sub Măgură, în caz că n-aveți timp destul să ajungeți până în sat, în Piatra Fântânele (și n-aveți, doar dacă nu știți să zburați!).

- Ergo, masivul Căliman se poate face în trei zile foarte grele sau în patru zile normale. Nu spun c-a doua variantă e cea recomandabilă, că se-nțelege de la sine.

- În materie de vârfuri parcurse: în prima zi, Cerbuc, Căliman Izvor, Bradul Ciunt și Rețițiș. Toate au peste 2000 de metri, afară de Bradul Ciunt. Apropo, între Căliman Izvor și Bradul Ciunt e Șaua Voivodesei, unde găsiți apă (e un izvor sub creastă)

- A doua zi: Nehoiul Unguresc, Pietrosul, Gruiu, Ruscii, Ciungetul. Numai primele două au peste 2000, iar Pietrosul Călimanului e al doilea vârf din Carpații Orientali (după Pietrosul Rodnei).

- A treia zi: Struniorul, Bistriciorul, Zurzugăul, Străciorul. Nici unul nu are peste 2000, dar toate informațiile noastre coincid, adică această a treia zi e cea mai grea din toate. Vărfurile sunt foarte greu de atins, din cauza ienuperilor și jnepenilor, care le îmbracă aproape complet.

Bref, mie mi-a plăcut în Căliman, deși mi s-a părut un munte greu (depărtat de București, izolat, plin de dihanii și greu accesibil). Merită. Dar luați-l în serios, nu cum a făcut amicul nostru Julius: ”Ce, bă, Călimanul?! Îl fac în două zile, ca nimica!”.

Îhî.