Se afișează postările cu eticheta antonescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta antonescu. Afișați toate postările

marți, 14 aprilie 2009

"Tiganul cu darabana"

Ori de cate ori alerg seara in parc ma urmareste sunetul unei darabane. La inceput sunt in stare s-o localizez: e pe undeva pe “coama” derdelusului, locul de incalzire al multora dintre joggeri (era si al meu, dar l-am schimbat). Sunt doua banci puse fata in fata, si-acolo e in fiecare seara un grup ce-l contine si pe “tiganul cu darabana”. Acum, de vazut nu l-am vazut niciodata, ca alerg pe noapte, dar am vazut grupul si mai ales am auzit “darabanitul” instrumentului, cu care interpretu-si sustine recitalurile. N-am eu ureche muzicala, admit, dar ritmurile pe care le scoate el din darabana sunt manele toata ziua!

De fapt, toata noaptea – de aici, drama: ca la orice ora ajung la alergat aud inimitabilu-i tarap tarap, tarap tarap (ma rog, nu stiu cum s-ar putea reproduce sunetul respectivului instrument, in orice caz, ceva penibil si foarte neplacut auzului). Asta ar fi partea buna, ca-l aud cand ajung; partea proasta e ca-l aud cand alerg, de parca s-ar tine dupa mine! Intelegeti ce vreau sa spun: in orice parte a parcului as fi, darabana e parca la doi pasi, “doinind” pe tiganeste, in intuneric. Sa m-apuce nebunia!

Numai ca de vreo doua zile a dat frigul si m-am dus mai devreme, pe lumina. Si am avut urmatorul soc: “tiganul cu darabana” nu e o persoana. E o institutie!

Sa ma explic: cineva, un fabricant, a avut ideea (foarte lucrativa, banuiesc) de a pune pe piata niste darabane de plastic, de forma aproximativa a unei cupe de la Daciada (aveam io una p-acasa, d-aia stiu; castigata acum 30 de ani, intr-un “concurs popular”, categoria “pitici” – castigata prin “neprezentarea adversarului”!). Ei bine, aceste plasticarii, darabanele-astea au avut un succes colosal in Berceni, se pare, si multe grupuri de tineri (adolescenti?) le-au adoptat. Cam cum erau ghitarele “pe vremea mea”, probabil: aveai o ghitara, in jurul ei se forma un grup. Bine, ca atunci mai era nevoie de un mic amanunt: un ghitarist, cineva care sa stie cu instrumentul. Acum, grupurile formate in jurul unei asemenea darabane sunt mult mai omogene, in sensul ca fiecare bate in darabana aia cand ii vine lui cheful, fara nici un fel de pricepere, evident: doar cat sa sune a manea d-aia cu “dujmanii mei”.

Ca aceste grupuri sunt compuse din tineri etnici romani (baieti si fete), v-ati prins deja. Nici un tigan n-am vazut printre ei. Romani de familie saraca din margine de Bucuresti. Mahalagii, cum se spunea in interbelic, copiii blocurilor tipizate. Limba lor de comunicatie este romana, da, dar ei sunt apatrizi, in sensul ca singura lor patrie e “Smecheria-land”. Fata de acesti tineri, emo sunt o aristocratie (e cumva un raport simetric cu cel de acum 20-25 de ani: atunci opozitia era “rocher vs cocalar”, acum este “emo vs manelist”. Poate ma insel, dar nu cred).

Sa revenim la “tiganul cu darabana” si mai ales la continutul cutiei mele craniene: interesant, nu? Eu, care ma dau egalitarist si corect politic, ce-am facut? Am auzit o darabana noaptea-n parc si imediat am inceput sa-i injur pe tigani! Fara sa vad niciodata pe autorul faptei incriminate (darabanitul), fara sa fac nici o verificare, fara sa incerc sa stau de vorba cu el, ce-am zis? “Uite, tiganii, nenorocitii, uite cum tulbura linistea publica, si politia nu face nimic! Tiganii astia, domnule, care fac numai rele, si statul ii tolereaza! Pai, Antonescu saracu’, el ar fi…”, etc, stiti placa asta.

Nu seamana al naibii cu “romanismul militant” (adica ignorant) al lui Nae Ionescu si al altor speriati ca el…?!

marți, 17 februarie 2009

“Gika se cearta de unul singur pe blog!”

La o mica sesiune alcoolica de zilele trecute (o “cinste”, cum se zice), unul dintre baieti (sarbatoritul; apropos, La Multi Ani, baiete, sa-ti traiasca frantuzoiaca!) a remarcat: “Ba, voi stiti ca Gika a ajuns sa se certe de unul singur pe blog?”.
Rasete, chestii. Cineva a cerut detalii, si i s-a explicat: “Pai el scrie si tot el isi raspunde la comentarii, ca nu mai are nimeni chef sa se certe cu el!”. Rasetele au sporit in vigoare.
Domnilor, asa este. Nimic de obiectat la adevarul celor spuse de sarbatorit. Vreau insa a discuta “cazul”.
In opinia mea proprie si personala, orice proiect de durata (de tip “blog”, “revista”, “o mie si una de nopti”, “prison break”, etc) are un astfel de moment de “reflux”. In sensul ca un proiect traieste o vreme din impulsul dat de noutate, apoi intra in conul de umbra al obisnuitei, iar in cele din urma fie devine altceva (in cazul unui succes), fie moare (in mult mai frecventul caz al unui esec).
Totusi, spre deosebire de un serial sau de o revista (cine-si mai aduce aminte de “Urzica”?), un blog are si insusirea de jurnal. Si in cazul unui jurnal nu te poti plange ca n-ai feed-back pe el, ca tocmai d-aia-i jurnal, sa n-ai! Daca vi se pare deplasata ideea asta, cititi jurnalul lui Mihail Sebastian si apoi pe cel al lui Mircea Cartarescu. Diferenta e izbitoare: literar vorbind, al lui Cartarescu e mai reusit, dar mult mai neonest; al lui Sebastian contine si expresii fruste (“buna de futut” zice el despre o actrita, apoi citeaza ce-a spus alta: “unde e Antonescu, sa-i sug pula, sa-i pup coaiele, ca ne-a scapat de legionari!”), dar e de o sinceritate extrema. Se vede ca a fost scris pentru el insusi, nu pentru o eventuala publicare, ca cel al lui Cartarescu.
Ergo: e natural ca dupa o vreme sa inceteze comentariile pe blog. Exista, desigur, bloguri cu sute de cometarii la fiecare post (cel al Simonei Tache, de exemplu), dar acolo intervin si alti factori, unii mai putin cunoscuti (cei care posteaza comentarii pe blogul ei ies impreuna la bere, au devenit o cvasi-comunitate). Dar blogurile obisnuite urmeaza de obicei aceasta curba clasica, descendenta.
Acum, nu zic ca n-am si eu partea mea de vina. Am promis de la bun inceput ca va spun povestea Berilor de Aur, de la idee la “produs” si mai departe, a esecului sau, si pana acum n-am povestit nimic. M-am luat cu catei scosi din lac, daci, insule, demoni, Nicolae Densusianu, ma rog, tot felul de prostii, si nu m-am tinut de cuvant.
Cred ca e momentul, neh?